Archive for aprilie 2014

Holi

· Posted in

Trebuie să recunosc că oricât aş încerca să fug de filmele indiene şi coreene mereu mă lovesc de ele, atât mama cât şi bunica urmăresc astfel de seriale şi din diferite motive ajung să particip la câte un episod ba din unul, ba din altul. Din cele coreene trebuie să recunosc că nu prind nimic interesant, nici ele nu-s interesante, toţi seamănă (atât femeile cât şi bărbaţii), toţi sunt skinny şi toţi ţipă!

Ceea ce pot spune în schimb este că la cele indiene, de bine de rău mai învăţ şi eu câte ceva. Am observat că sunt o naţiune foarte credincioasă, zeii primează la ei şi sunt fel şi fel de ritualuri pe care le urmează zilnic, din zori până la apus.

Sursă

Exemple ar fi multe şi poate am să mai abordez acest subiect dacă vă interesează dar pe moment aş putea spune că una dintre sărbătorile ce îi definesc pe ei este sărbătoarea Holi sau Holli, în traducere însemnând "Festivalul primăverii". Acest festival se desfăşoară anual în ţări precum India, Nepal, Sri Lanka sau în ţări cu diasporă indiană semnificativă (Africa de Sud, Surinam, Guyana etc.). (Sursă)

Sursă

Prima zi de Holi, denumită şi Dhuli Vandana este sărbătorită prin aruncarea de pulberi colorate şi stropirea cu apă parfumată a oamenilor. Cu o zi înainte se aprind şi focurile de tabără ce semnifică evadarea miraculoasă a prinţului Prahlad. (Sursă)

Sursă
 Legenda spune astfel, că Hiranyakashipu era regele demonilor, iar prin graţia zeului Brahma ,a ajuns de neînvins după o lungă penitenţă în care s-a rugat să nu poată fi ucis: "nici ziua, nici noaptea; nici în casă, nici afară; nici pe pământ, nici pe cer; nici de un om, nici de un animal; nici de astra, nici de shastra”, motiv ce l-a făcut să sfideze nemuritorii şi muritorii având dorinţa ca aceştia să i se inchine cu toţii. Fiul lui Hiranyakashipu (Prahlada), era credincios zeului Vishnu şi în ciuda ameninţărilor tatălui său nu a renunţat la credinţa lui. Regele a încercat să-l omoare prin mai multe modalităţi, a cerut să fie călcat de elefanţi dar acesta a scăpat fără nici o zgârietură, l-a închis într-o cameră cu şerpi veninoşi dar a scăpat teafăr, a încercat să-l otrăvească dar veninul în gura lui s-a făcut nectar, iar în disperare a poruncit ca acesta să ardă pe un rug în braţele surorii lui, Holika (demoniţă ce nu putea fi omorâtă prin foc). Neavând de ales, a acceptat oferta tatălui ei dar s-a rugat la zeul Vishna să îi salveze fratele, iar când aceştia au luat foc, demoniţa a ars iar Prahlada a scăpat nevătămat. Într-un final zeul Vishnu a apărut în formă de Narasimha (jumătate om, jumătate leu) şi l-a ucis pe rege în zorii zilei (nici noaptea, nici ziua), pe treptele casei (nici în casă, nici afară), ţinându-l în poală (nici în cer, nici pe pământ) şi zgâriindu-l cu ghearele (nici de astra nici de shastra). (Sursă)

Vishnu
Festivalul ţine 16 zile în zona în care s-a născut Krishna (a-8-a reîncarnare a zeului Vishna) pentru a comemora dragostea dintre acesta şi Radha. Krishna s-ar fi plâns mamei lui că e prea mare contrastul dintre pielea lui şi cea a lui Radha, astfel mama zeului gândindu-se să dea cu culoarea pe faţa Radhei, de aici şi ritualul din timpul festivalului. (Sursă)

Krishna şi Radha
Pentru a putea vedea veselia cu care aceştia se desfăşoară în timpul festivalului, voi pune şi un filmuleţ care mie mi-a placut mult şi sper să vă bucuraţi de el (bine, recunosc ... îmi place puţin şi prezentatorul :D). O zi colorată vă doresc!




Cam aşa ar arăta ...

marți, 29 aprilie 2014 · Posted in

Umblând în vizită pe blogul Vienelei, am dat peste o postare interesantă, "Ce culoare are dragostea", şi mă gândeam că în acest Univers toate se leagă cumva în momentul potrivit, planetele se aliniază şi eu trebuie să scriu despre asta. Acum câteva zile am fost întrebată cum arată dragostea pentru mine, am intrat pe blogul lui Vienela şi la fel am văzut vorbindu-se despre ea, dragostea! Cred că este un semn pe care eu trebuie să-l apuc şi să-l scutur bine, aşa cum doar eu şi imaginaţia mea nebună o putem face. Voi scrie despre cum arată dragostea pentru mine dar îl voi descrie şi pe acel cineva perfect pentru mine şi dragostea mea!

Nu aş putea spune ce culoare are dragostea pentru mine, nu am vazut-o niciodată într-o anumită nuanţă, am avut momente în care aceasta m-a luminat şi momente în care m-a întunecat. Pot spune doar că pentru mine, dragostea vine într-o combinaţie nebună de dorinţe copilăreşti. Vreau ca ea să fie mereu un sentiment de veselie, să-mi aducă surprize nenumărate însă nu materiale, vreau să-mi aducă acele mici cadouri ce încântă inima unui copil şi îl face să ţopăie de nebun de colo-colo. Îmi place ca acea dragoste să prezinte pentru mine motivul pentru care urâtul să aibă şi o parte frumoasă, răul o parte bună, iar orice lucru de nedescris o rezolvare cu sclipici. Arată ca o acadea cu gust de cireşe şi formă de pepene, arată ca o limonadă răcoritoare în deşert sau ca un bâlci demn de filmele americane, un loc magic în care deşi vezi monştri aceştia nu te pot răni deoarece există un ceva ce mereu te protejează, arată ca o cafea ce taie cu spor somnul atunci când acesta te copleşeste sau ca o pernă moale şi pufoasă atunci când simţi nevoia să pui capul jos şi să te reîncarci cu putere.

Sursă

Cum o astfel de dragoste chipeşă nu poate fi dusă de oricine, îmi doresc ca şi cel care o poartă să fie demn de ea. Să fie un suflet liber şi o minte deschisă, să iubească viaţa şi să mă tragă după el de fiecare dată când simte că mă lasă puterea. Să îmi anime ziua şi să mă facă mereu să zâmbesc mai ales în momentele grele. Să îmi arate partea frumoasă a lucrurilor şi să nu îmi frângă aripile, să îmi arate că viaţa este frumoasă cu mici detalii ce o definesc, o floare, un zâmbet, o poezie. Să-mi facă o surpriză care să mă lase mută (şi nu mă refer la o croazieră), să arate într-un mod simplu dar frumos ceea ce simte şi are de oferit şi mai ales să nu mă mintă. Dragostea este frumoasă atunci când este împărtăşită de ambele suflete, nu vreau să fie umbrită de îndoieli, minciuni, motive infantile şi inexistente, limite fizice şi psihice şi mai ales de masca prefăcătoriei. Aşa cum eu cred că adevărul este sănătos la momentul potrivit, asta aştept şi eu în schimb de la o dragoste adevărată, sinceritate!

Ţin minte că mi s-a zis că sunt prea pretenţioasă :D ... eu nu cred că sunt pretenţii, sunt dorinţe, dorinţele mele şi simt că atât timp cât eu pot oferi ce am scris şi mă pot implica cu totul în ceva atât de frumos, la fel simt că undeva pe lumea asta există cineva "construit" pietricică cu pietricică, acel cineva perfect pentru mine care abia aşteaptă să mă cunoască, asta dacă nu m-a cunoscut deja şi încă nu realizează! :)))


Un adevăr sau ... o provocare?

luni, 28 aprilie 2014 · Posted in

Recunosc că nu am fost toată viaţa o persoană 100% sinceră, am avut momente când minţeam să le fie altora bine, minţeam să-mi fie mie bine, minţeam pentru a menţine ideea de "frumos". Nu mă lăsa inima sa le zic în faţă celor de lânga mine adevarul, le cream o "realitate" fictivă, pentru ca într-un final când realizau adevărul despre ei însăşi, să adaug şi eu durerea minciunii pe care o spusesem. Simţeam că dacă le spun ce vor să audă va fi mai bine pentru ei, şi poate era pentru un scurt timp, însă cum minciuna are picioare scurte totul ieşea la iveală.

Minţeam pentru mine, mă minţeam pe mine ... credeam că dacă neg cu desăvârşire ceva, un lucru, o realitate, acestea aveau să dispară pentru totdeauna uneori chiar şi pe anumite perioade de timp, moment în care mă prefăceam că am luxul de a mă lăfăi "în bine"... toate până când am aflat pe propria piele că nimic din ceea ce ţi-e dat să trăieşti nu te va ocoli la infinit. Am aflat ca prefer adevărul indiferent de cât de dureros este şi doream să mi se zică în faţă ce este şi ce nu este ok. Am aflat că prefer un sincer "da" sau "nu" .. cu siguranţă e un impuls mai bun decât o minciună spusă frumos cu zâmbetul pe buze.

Recunosc că şi azi am momente când îmi vine să-i zic omului ce vrea să audă dar mai apoi mă gândesc ce mi-ar place mie să aud şi încerc să găsesc o variantă cât mai acceptabilă să le spun ce am pe suflet. Uneori am momente când ajung la limită şi fără să mă mai gândesc îi zic celul de lângă mine ce cred, scot porumbeii ceva de necrezut :)))) ... de multe ori după mă doare sufletul că poate am fost prea rea şi trebuia să înghit acei porumbei cu tot cu pene dar repet ... e mai bun adevărul decât minciuna. Eu cel puţin mă sufoc când trebuie să mint pe cineva sau să mă prefac pentru a păstra o relaţie indiferent de natura ei. Am pierdut prieteni din acest motiv şi cu siguranţă am să mai pierd de-a lungul vieţii, dar mă mai gândesc şi altfel ... poate deja nu mai vorbim de prietenie, nu? Cel ce se supară când nu îi prezinţi realitatea aşa cum şi-o doreşte, nu ţi-e prieten adevărat, nu? Cred că cei ce mi-au rămas alături în toţi aceşti ani, indiferent de ce am spus, sunt prietenii adevăraţi, nu?

Mai rău este când tu eşti conştient de adevăr şi îl vezi pe ce cel de lângă tine că te minte şi atunci stai şi analizezi situaţia şi te pui în locul lui, brusc te vezi etichetat cu titlul de "pupincurist" .. eu cam aşa văd situaţia şi îmi cam displace. Prefer să vină cineva la mine şi să-mi zică tot ce crede şi tot ce îl doare, cu siguranţă aş face ceva în privinţa asta, dacă persoana respectivă merită aş încerca să schimb ceva pentru a putea fi bine, doar ăsta este şi scopul, nu? Să comunici pentru a fi mai bine, nu?

Există o persoană în viaţa mea care nu recunoaşte nimic nici să o pici cu ceară sau să o tai sau să-i faci ce vrei tu să îi faci. Preferă mereu să se ascundă printre vorbe, printre motive inexistente în ochii mei, să îl aducă pe "nu pot" şi să îl cupleze cu "nu vreau" şi să iasă un mare amalgam de nimicuri obositoare care pur şi simplu mă fac la psihic! Am încercat să o scot din viaţa mea pe această ciudată creatură dar nu mă lasă :)))) .. e ca la şcoală, când crezi că ai scăpat de ceva şi treci mai departe, acel ceva enervant de academic se întoarce şi te muşcă de cul! :D ... mă jur că e obositor, cu atât mai mult cu cât tu ştii adevărul şi eşti conştient de tot ce îi poate capul şi caracterul, dar deh ... aşa e viaţa! Nimic din ce îţi dă nu e gratis, uşor sau confortabil!

Soarta, soarta ...

vineri, 25 aprilie 2014 · Posted in

Uneori traim cu impresia ca suntem invincibili sau ca totul este bine si nimic din ce e urat si rau in viata asta nu ne poate ajunge sau mai rau, rani. Nu e deloc asa. Ne rugam sa fim bine, speram ca o sa fim bine si fugim de tot ce ne deranjeaza auzul sau privirea. Asa sunt eu! Sunt constienta ca sunt lucruri oribile pe aceasta lume dar incerc sa ma ascund de ele, sa le evit ... nu vreau sa le vad, sa le simt si nici sa sufar cu gandul la neputinta. Nu ascult stiri pentru ca ma sperii, nu vreau sa vad copii sau batrani bolnavi pentru ca ma intristez iar gandul meu si o bucatica din suflet raman la cei pe care ii stiu in suferinta. Sufar pentru ca nu-i pot ajuta, sufar ca nu pot face nimic sa le alin durerea dar nu uit niciodata sa le zambesc, desi poate in interiorul meu este un dezastru de nedescris.

Atunci cand am putut am ajutat, am incercat sa fiu alaturi de cel ce a avut nevoie de mine dar atunci cand tu ai nevoie de cineva alaturi de tine ... ce faci? Ce faci atunci cand tu esti cel ce are nevoie de un zambet, de o vorba buna si nu de certuri, dureri de cap si nesiguranta? Mereu am trait cu gandul ca undeva acolo mereu totul va fi pe linia de plutire, nici foarte bine dar nici rau. Se pare ca m-am inselat si am ajuns si eu prinsa in acest joc cu marionete condus de ironica soarta. Am momente in care ma intreb daca am gresit undeva, sau poate ca Dumnezeu nu ma mai aude, poate trebuie sa schimb ceva si nu stiu ce. Cand loviturile vin una dupa alta simti cum esti pus la pamant si oricat ai incerca sa te ridici vine cineva si te doboara din nou. Vrei sa zambesti, sa pari puternic si totusi dimineata te trezesti cu aceleasi ganduri si probleme. Inchizi ochii si speri sa visezi la ceva frumos, dormi agitat, ingandurat si in zori o iei de la capat.

Mereu incerc sa ma alin cu gandul ca pe lumea asta sunt oameni mult mai necajiti din diferite motive, oameni ce sufera in permanenta si totusi nu o arata, oameni pe fata carora se strang ridurile suferintei si ii marcheaza si nu ar fi corect fata de ei sa spun ca eu am probleme. Ma simt groaznic fata de ei si in acelasi timp ma simt groaznic fata de mine, as vrea sa fiu mai puternica de atat, sa fiu indiferenta poate si sa privesc in urma fara regret si in viitor cu inima deschisa. Desi ne dorim sa fim mereu acolo pentru cei de langa noi, cumva .. candva ... in inima noastra incepe sa se instaleze teama, frica de ce ar putea fi si gandul la ce am putea face. Ma mai gandeam ca toate sunt incercari .. la urma urmei totul este scris si ce ne e dat sa traim cu siguranta vom trai, dar oare ce putem face noi in privinta asta pentru a simti ca nu ne fuge pamantul de sub picioare?

Arta tachinării

marți, 22 aprilie 2014 · Posted in

Îmi place să tachinez oamenii! Gata, am recunoscut şi nu dau înapoi. Pentru cei ce mă cunosc suficient de bine ştiu că tot ceea ce fac, fac din dragoste pentru ei. Îmi place să-i fac să râdă, să îi stărnesc şi apoi să îi împac! Probabil nu pentru toţi este la fel de funny cum este pentru mine, însă sunt şi persoane care ştiu că atunci când le tachinez o fac pur şi simplu din dragoste. Ăsta este modul meu de a le arăta că îi iubesc şi ei ştiu asta (majoritatea), unii o acceptă, alţii nu .. dar eu de renunţat nu renunţ. Ţin minte că trei prietene mereu se plângeau că mă legam de înălţimea lor şi le atacam cu tot felul de apelative gen "puştiulică", "copilaş", "bebeluş", "minnie me" etc. ... dar mai apoi s-au obişnuit şi au intrat in jocul meu. Eu le iubesc aşa cum sunt, nebune, mici, mari, pufoase, slăbuţe, ciudate, serioase, amuzante .. sunt ale mele şi le ador aşa cum sunt şi nu doar pe ele. Toţi prietenii mei ştiu că asta mă reprezintă şi de câte ori le mai scot câte o poreclă se liniştesc ştiind că încă îi mai am la suflet ... ciudat, nu? :))))

Fetele se obişnuiesc repede, motiv pentru care uneori le mai las să respire, dar în momentele mele de nebunie extremă nici măcar ele nu scapă .. în schimb băieţii, cu cât îi aţâţi mai mult cu atât se oftică mai mult, cu toate că acolo în sufletul lor undeva, ascunsă după o perdea, stă ea ... mulţumirea! :)))) ...de ce zic asta? Pentru că nu m-am lăsat până nu am dovedit că am dreptate, mai întâi celor mai sceptici şi mai apoi de fiecare dată mie, spre satisfacţia mea proprie şi personală! 
Cunoşteam un tip, pe numele lui "X", care era mare crai de curte veche şi se lăuda cu tot ce "pescuia" în nopţile cu lună plină. La început recunosc că mi-a fost puţin cam greu să găsesc metoda potrivită prin care să îl tachinez (fiind un tip foarte greu de mişcat din pătrăţica lui), dar cu foarte multă muncă şi convingere am reuşit să văd şi rezultatele. Într-un final cred că cel mai uimit era el deoarece nu se aştepta să îl facă cineva atât de subtil încât să nu aibă habar decât când ar fi fost prea târziu. Recunosc că în interiorul meu bucuria era enormă dar nu i-am arătat asta şi l-am lăsat să creadă că el este la conducere până a realizat că este prea târziu şi nu mai are ce face. Bine ... toată distracţia asta a luat o întorsătură ciudată şi din prietenie s-a ajuns la altceva şi apoi la un altceva mai serios şi cu părere de rău trebuie să recunosc că relaţiile s-au rupt din cauza anumitor personaje de nimic, dar ceea ce ştiu cu siguranţă este faptul că acolo undeva, sub toată masca aia de "om de neatins", sufletul lui s-a bucurat ca un copil pentru că am reuşit să îi arăt un adevăr fără să îl rostesc! Cuvintele siropoase şi declaraţiile, în cazul respectiv, au fost de prisos, totul se rezuma la tachinat.

Ceea ce mă supără uneori este faptul că mulţi au tendinţa să creadă că am ceva cu ei, că nu îi suport sau că "defectele" de care au ei impresia că suferă, pentru mine sunt un obstacol, dar nu este deloc aşa. Mie îmi plac oamenii care mă fac să mă lipesc de ei şi nu cei creaţi după tipar! Nu mă încălzeşte cu nimic că am un amic perfect dar artificial, care nu ştie de glumă şi este mereu in defensivă ... prefer oamenii coloraţi, cei cu defecte, cei cu suflet. Îmi place să mă iau de problemele lor şi să îi fac să râdă pe tema asta, să uite de acel "defect" şi să îl considere ceva special, ceva ce doar ei îl au şi pe care eu îl apreciez. Probabil G. sau E. sau O. sau V. nu ar fi ei dacă nu ar fi exact aşa cum sunt! Poate nu ar fi fost prietenii mei ci ai altcuiva, poate nu ne-am fi distrat până seara târziu sau nu am fi început dimineaţa cu "Zip it shrimpy!" şi apoi cu un râs isteric! Toate fac parte din noi iar eu îi plac pe oamenii de lângă mine pentru ceea ce sunt, motiv pentru care îi tachinez şi îi "stresez"!

Şi ce dacă ...

joi, 17 aprilie 2014 · Posted in

Şi ce dacă afară e urât? 

Şi ce dacă eu mă gândesc la proşti şi la prostii? 

Şi ce dacă ziua s-a mai mărit cu o oră .. sau 5? 

"Dacă, dacă, dacă" ... vorba cântecului! Am câteva zile de ignoranţă totală, simt că am nevoie de o escapadă, nu neapărat la mare, la munte ... cele psihice sunt cele mai bune. Adică eu aşa cred şi simt. În aceste mici "vacanţe" poţi face orice: poţi sări de la înălţime, poţi zbiera cît te ţin plămânii, poţi bate persoana care te-a enervat cel mai tare şi poţi scăpa basma curată :D ... poţi să bei 1000 de shot-uri fără a intra în comă, poţi mângâia un elefant sau un tigru, poţi împinge de la spate un indian sau trage de moţ un chinez .. sunt atât de multe variante şi toate posibile, trebuie doar să îţi laşi imaginaţia să ruleze! A da ... să nu uit! Trebuie să ai şi muzica corespunzătoare, ceva frumos, nu neapărat relaxant, sau destul de relaxant pentru tine, poate fi muzică veche, clasică, hard-core, heavy metal, merengue, capoeira etc etc etc .. poţi dansa, poţi sări, te poţi prosti şi nimeni, dar absolut nimeni nu te poate interna la Socola! Bine, recunosc că am momente în care ma desfăşor şi fizic în văzul tuturor ... nu zic că mereu este ceva normal, dar în principiu ... What The Fuck! :)))))


Chiar îi admir pe cei care se eliberează de stres şi probleme în diferite feluri:


sau ...


sau ...




şi pot continua la nesfârşit, dar aţi înţeles voi ideea! :))))) ... vreau să apăsaţi play pe o melodie care vă place la nebunie şi să vă lăsaţi dusi de val! Eu cred că merită, măcar o dată! :))))


Cu şi despre pesimişti!

· Posted in

Aşa cum obişnuia să zică şi Francois Truffaut, şi anume: "Pesimistul este un optimist cu experienţă!" ... cam aşa zic şi eu, sau mai exact cam aşa simt şi eu. Nu sunt genul de personaj pesimist ce îşi arată sentimentele în mod fizic, nu plâng, nu mă plâng şi cu siguranţă nu îmi crestez sau scurtez venele. Pesimismul meu este mai special, are ceva diferit, mă reprezintă 100% şi pot explica şi de ce. În primul rând, ador (la propriu vorbind) să le ridic altora moralul, să le prezint lumea aşa cum nu este, să le ofer o perspectivă roz sau cât mai colorată, să le explic că atât timp cât nu se eliberează de tot ce este negativ în interiorul lor, nu vor reuşi niciodată să treacă peste ceva mai puţin bun, urât sau de-a dreptul obositor! Curios, având în vedere că eu nu privesc niciodată lucrurile aşa, nu?

O altă parte a pesimismului meu special, este cea în care ştiu să mă bucur de aproape orice, ştiu să mă amuz atunci când este cazul şi în acelaşi timp ştiu să mă trezesc mereu la final cu gândul „E prea frumos să fie adevărat! A fost şi s-a terminat!”. Unii spun că nu este pesimism, alţii spun că nu am ce face, alţii mă privesc ciudat şi îmi analizează tăcuţi dintr-un colţ, profilul psihologic. Dacă stau mai bine să mă gândesc, nu cred că este chiar atât de ciudat, dar asta o spun tot eu, după criteriile mele de alegere a definiţiei cuvântului „ciudat”, care cu siguranţă nu coincide cu definiţia oferită de DEX.

În principiu sunt o persoană veselă (ironic!), îmi place să ies şi să mă distrez (ironic!), îmi plac persoanele inteligente şi amuzante ce îmi animă ziua cu o glumă bună, şi cu toate astea, ziua mea se incheie în acelaşi mod: „Nu există!” (ironic!²). Am momente în care simt că mă pot descătuşa din acest „loop” infinit infernal, şi simt că pot spune şi eu la final de zi: „Da, totul se îndreaptă spre mai bine!”, dar nu este deloc aşa. Se pare că omul cât trăieşte învaţă şi moare tot prost, cam aşa mă simt şi eu uneori când mă gândesc la unele lucruri, la altele, la tot.

Am fost acuzată de nenumărate ori şi de către diferite persoane, că despic firul în patru şi văd partea negativă din el. Eu cred că se numeşte analiză, nu pe text, pe viaţă! Îmi place să iau în considerare mai multe variante, să le analizez bine şi apoi să dau cu bâta în baltă! :))) ... glumesc! De obicei îmi place să mă axez pe cea mai avantajoasă dintre toate şi să o aplic, dar chiar şi aşa gândurile mele şi eu-l meu pesimist se zbat în interior şi ţipă că vor afară! Cred că cel mai frumos compliment pe care l-am primit odată de la cineva „special” în felul lui, a sunat aşa: „Dai dovadă de cel mai mare optimism în pesimismul tău, şi mi se pare ceva frumos, diferit şi provocator!” ... iniţial am luat şi asta ca pe o glumă, dar mai apoi am observat că avea dreptate într-un fel, un fel de fel cu fel! Cred că de asta mă şi gândesc la pesimismul meu ca la unul special, modelat oarecum de ceea ce văd şi trăiesc, şi de ceea ce aş vrea să văd şi să trăiesc! Dificil, ştiu, mi s-a mai zis! Dacă tot am început cu una din vorbele mele preferate, aş vrea să vă rog să îmi daţi voie să închei în acelaşi mod: „Pesimistul este omul care apreciază doar ceea ce nu există!” (treaba cu voia era doar din politeţe, ştiţi, nu? :D). O zi frumoasă şi plină de gânduri pozitive!

Staţi, nu aruncaţi cu pietre!!!

miercuri, 16 aprilie 2014 · Posted in

Ştiu, ştiu, ştiu! Nu mai ţipaţi, gata, am înţeles de prima dată! :)) ...am lipsit, da! Puţin (mai mult), da, dar m-am întors, cel puţin pentru o perioadă! :D

Îmi cer scuze faţă de voi şi mai ales faţă de Mirela şi Elly că am tras chiulul din clubul lor, dar sper să mă mai primească înapoi deşi nu promit o participare de 100%. Trebuie să recunosc că mi-a fost dor de voi şi mi-au lipsit glumele voastre şi reţetele lui Radu :D .... ah da, şi stilul inconfundabil al lui Gorgan :))))) ... mă simt de parcă am revenit acasă! Era să uit de hamsterul lui vecinu` şi sper că s-a îngrijit de el corespunzător! Vienela sper că ai trecut cu bine peste BAC, mă rog să aud veşti frumoase de la 9 în sus! Uby zduby duby, pe tine nu mai ştiu în ce moment al vieţii tale te-am lăsat :)))) ... dar ştiu sigur că eşti ok şi baţi şcoala cu 1-0, aşa-i? Mai recunosc că mi-au lipsit postările lui SWB, şi simt că mă întind şi vă plictisesc ... oricum, good to be back! V-am pupat pe toţi din lista mea de bloguri! :D :*:*:*

Un produs Blogger.

Se încarcă...