Despre ...

duminică, 4 mai 2014 · Posted in

Oare câţi oameni de pe acest pământ cred despre ei că pot rezista în faţa oricărei provocări, în faţa unui moment trist sau a unei nenorociri? Mulţi cu siguranţă, însă câţi dintre ei ajung într-un astfel de moment şi reuşesc să îşi păstreze calmul şi să facă ceea ce trebuie şi nu ceea ce simt? Nu ştiu. Eu mereu am spus că voi face tot ce este necesar pentru a îi ajuta pe cei de lângă mine, pentru a îmi proteja familia şi pentru a mă ţine mereu în poziţie de "drepţi" indiferent de situaţie. Mi-am dorit mereu să fac până şi imposibilul pentru a îi ajuta pe cei ce s-au sacrificat pentru mine, pentru a le uşura munca şi pentru a le oferi doza de încredere de care au nevoie atunci când pun capul jos. Mi-am dorit să devin medic, visam la o viaţă în acest domeniu şi eram cea mai fericită când auzeam: "Ai curaj! Vei fi un medic bun!" ... se pare că nu a fost de mine. Eram mai tânără, aveam mai mult sânge rece şi tratam necunoscuţii ca simple manechine: "De ce să nu suport sângele? E doar sânge! .... De ce să îmi fie rău când operez pe cineva? E doar o tăietură!" ... aşa gândeam şi mă credeam de neoprit. Se pare că soarta şi-a dorit să mă înveţe altceva, să îmi arate că nu sunt atât de insensibilă pe cât doream să fiu şi m-a pus în diverse condiţii cu oameni cunoscuţi şi cu opţiuni limitate. Am descoperit că atunci când cineva de lângă mine suferă şi depinde de mine am curajul să îl ajut, îmi păstrez calmul, îmi pun tupeul la muncă şi urmez instrucţiunile, dar apoi ... apoi e rău, eu mă simt rău. Pe moment nu realizez dar apoi sufăr înzecit, nu suport să văd durere pe chipul celor apropiaţi mie, nu suport gândul că ar putea să păţească ceva şi toate acestea adunate îmi bântuie somnul şi liniştea.

Sursă

Ultimul eveniment nefericit din viaţa mea, l-am visat şi revisat nopţi la rând, nici nu era nevoie să dorm .. închideam ochii şi retrăiam totul. Cred că sunt momente în care trecem cu uşurinţă peste ceea ce ni se întâmplă nouă personal şi am da orice de la noi pentru cel ce suferă. Nu am simţit oboseală, nu am simţit foame sau sete, nu am simţit nevoia să stau jos sau să mă întind ... doream doar să ştiu dacă totul va fi ca înainte şi mă înecam cu propria frică. Este groaznică aşteptarea în tăcere, în neştiinţă ... cred că am trăit pentru prima oară în viaţa mea sentimentul de izolare. Mă simţeam izolată, invizibilă, bolnavă şi parcă toţi zâmbeau spre mine cu subînţeles, cred că au fost cele mai rele două ore din viaţa mea, două ore în care trebuie să aştepţi în teroare veşti despre cineva drag. Nu m-am gândit niciodată că voi fi atât de afectată şi acum o înţeleg pe mama când îmi spune: "e greu să trăieşti cu frică, cu spaimă şi fără veşti" ... mereu râdeam că dă mult prea multă importanţă atunci când nu e cazul şi mereu ne cicăleşte cu telefoane şi ne întreabă de "n" de ori dacă suntem bine, dacă am dormit, dacă am mâncat, dacă suntem sănătoşi. Am observat că această frică din dragoste pentru cineva îşi poartă sămânţa în sufletele noastre şi la primul necaz încolţeşte cu o viteză de necrezut. Îşi înfige cu sete rădăcinile în inima şi în mintea noastră, ca mai apoi să formeze acei spini ce ne dau de furcă toată viaţa, făcându-ne somnul mai greu şi negrul mai negru.

9 Responses to “Despre ...”

  1. Nu ştiu ce să spun...
    Cred că toţi trec prin asemenea clipe.
    Demult am citit într-o carte ceva de genul (scuze, a fost acum mulţi ani şi citez din memorie):
    "aşteaptă-te la orice, în acest fel nimic nu te va mai putea surprinde"
    Dar cred că am cam bătut câmpii...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Da, stiu vorba si mi-ar place sa ma pot obisnui cu toate ciudateniile si porcariile ce pot veni neinvitate dar .. :)))) usor de zis, greu de facut!

      Ștergere
  2. Eu am renuntat la medicina, raman pe inginerie, nu neaparat din cauza ca nu as face fata, dar nu am acea pasiune imensa, insa stiu ca as face orice imi sta in putinta pentru a ajuta o persoana draga, as renunta la mine sa ii ajut pe altii, chiar daca nu este mereu reciproc, nu caut reciprocitate, asa e felul meu de a fi, chiar daca multi il iau ca pe un semn de slabiciune nu ma pot schimba si as despica firul in 14, nu in 4, ca sa le fie bine persoanelor la care tin.
    Sper ca situatia ta de asteptare si durere s-a incheiat cu bine, iar daca nu, capul sus, o sa fie bine :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. S-a incheiat ea intr-un fel .. nu stiu daca un fel de care sunt multumita dar .. ms :*

      Ștergere
  3. As vrea sa nu inteleg ceea ce ai scris despre frica ce ne poate nauci cand cineva drag este in pericol, in necaz, in boala dar inteleg bine sentimentul... Am simtit ghimpele fricii si il mai simt din cand in cand dar incerc sa-l smulg, pentru ca frica nu e buna! Mi-e frica sa-mi fie frica! :) Dar uneori imi este...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Frica asta! Trebuie sa o taiem din radacina, ne mananca zilele si somnul .. nu o suport! :))))

      Ștergere
  4. Au trecut aproape 30 de ani de cand s-a stins tatal meu, dar eu, cand inchid ochii, tot ii pot vedea suferinta din ultimele zile, tot imi simt stomacul ghemuindu-se, tot imi doresc ca o minune sa imi stearga aceste amintiri ce ma fac sa sufar...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Nu cred ca vom scapa de astfel de amintiri, amintirile celor dragi raman cu noi, ca sunt bune sau rele, sunt amintirile cu ei si daca dragostea a fost mare si durerea ramasa e la fel de mare, indiferent de timpul trecut.

      Ștergere
  5. "...e greu sa traiesti in frica,..." - frica te paralizeaza, iti ingheata simturile si iti amorteste capacitatea de reactie.

    RăspundețiȘtergere

Un produs Blogger.