Archive for 2014

Mult prea repede ...

luni, 26 mai 2014 · Posted in

Cum aş putea scrie eu pentru a mă face mai bine înţeleasă ... v-aţi simţit măcar o dată neschimbaţi (deşi nu garantez că am ales cuvântul cel mai potrivit)? Ceea ce vreau să zic este că ... am uneori momente când văd ceea ce se întâmplă şi da uneori simt trecerea anilor însă de cele mai multe ori, mai mereu, mă simt eu cea de acum un an, cea de acum 10 ani sau chiar şi mai mult. Mai mereu mă simt la fel, cred, şi e greu să vezi că realitatea te cam contrazice. Mă uit în jurul meu şi văd că totul o ia razna şi parcă toate se îndreaptă spre altceva cu viteza luminii şi mă văd stând pe loc şi ţipând cu un ecou asurzitor pe fundal: "Staţi puţin, unde vă grăbiţi? Hey!" .. dar până să ajung să termin propoziţia deja două dintre prietenele mele s-au măritat, una are copii, alţi prieteni de aceeaşi vârstă cu mine s-au însurat şi ei, au luat all-inclusive, nevastă, copii, apartamente, datorii ... e năucitor! Parcă mă uit din exteriorul unui geam spre o altă lume, o lume paralelă în care eu încă mă simt copil iar ceilalţi îmbătrânesc în jurul meu. Nu zic că nu îmi doresc şi eu familie şi copii, cred că asta e cea mai mare dorinţă a mea, a mea şi altor sute de mii, milioane de fete dar ...parcă toate fug şi devine din ce în ce mai copleşitor! Cred că poartă denumirea de criză, o criză a vârstei sau a ceva deşi nu cred că ar fi întocmai potrivit pentru mine să mă plâng. Dacă stau mai bine şi mă gândesc cred că pe la 35 de ani am să mă crizez urât de tot :)) ... cred că voi avea nevoie de ceva palme să-mi revin, glumesc, evident! Cred că nu mă pot împăca 100% cu ideea că nu mai putem fi copii la casa părintească, că nu mai putem fugi la familie pentru orice prostioară ca atunci când eram de-o tzâră şi mama, tata sau bunicii zâmbeau şi toate durerile treceau, toate prostiile şi idioţeniile ce ne preocupau dispăreau într-o clipită! E uimitor cum ajungem (fără preaviz) din cei "în grijă", cei "responsabili cu grija" faţă de alţii. Acum mă simt puţin ca într-un montagne russe, dacă tot vorbeam de asta! În fine .. app de faza cu nunţile, cine se bagă? Am două anul ăsta şi am nevoie de un susţinător moral şi mai ales puţin (mai mult) realist ... să mă ţină cu picioarele aici pe pământ şi să nu mă mai lase să plutesc la voia întâmplării până mă trezesc eu la realitate ... pff, greu la deal cu boii mici :))) ...

Bucket list ...

sâmbătă, 17 mai 2014 · Posted in

Pentru că suntem doar oameni şi nimic din ceea ce ne rezervă viitorul nu putem afla, eu zic (nu prea o fac, dar o zic) că trebuie să trăim fiecare secundă la maxim. Am tot văzut pe ici pe colo lucruri pe care oamenii le fac, le trăiesc, le simt. Mă gândeam că totuşi e bine să-ţi pui în ordine nişte dorinţe şi mai apoi în funcţie de timpul liber şi condiţii să le "atingi", să spui mulţumit: "Am mai bifat una!". Pentru mine este destul de dificil să-mi fac o listă cu locurile unde mi-aş dori să ajung în această viaţă, dar voi începe cu cele mai uşor de realizat. Un prim loc unde mi-aş dori să ajung ar fi un bâlci, dar nu acel fel de bâlci cu iz românesc, un bâlci demn de filme :D ... un loc ca în filme, un tărâm magic unde distracţia atinge cota maximă şi are de toate. Mi-ar place ca un astfel de bâlci să cuprindă: tombolă, jocuri, întreceri, magazine de unde poţi închiria costume medievale şi nu doar, circ, reprezentaţii fel de fel, jocuri de artificii, camera oglinzilor, tunelul groazei, lanţuri, maşinuţe, locuri unde poţi servi masa sau achiziţiona tot felul de produse specifice unui astfel de loc: mere caramelizate, porumb fiert, vată de zahăr pe băţ, turtă dulce, bere, bomboane ... cozonac secuiesc :D ... înţelegeţi voi unde bat! Mi-aş mai dori şi un trenuleţ :D ... şi un montagne russe, piste pentru maşini, fel şi fel de aparate ce stimulează adrenalina etc. Cam acolo mi-aş dori să ajung, într-un spaţiu care să cuprindă toate astea şi mai mult, mult mai mult, să simt că am fost într-un bâlci adevărat şi nu într-o falsă închipuire, umbra a ceea ce reprezintă toată această distracţie!


Sursă

Sursă

Sursă

Sursă

Sursă

Sursă

Sursă

Sursă

Sursă

Sursă

Ştiu că e greu să găsim un loc care are tot ce înseamnă distracţie şi probabil cea mai apropiată formă a ceea ce îmi doresc este Disneyland-ul (sper să ajung şi pe acolo, chiar dacă la 80 de ani :))) ... dar de ajuns am să ajung). La noi sunt luate în bătaie de joc astfel de spaţii dar chiar şi aşa am avut şi aici parte de distracţie, cred că mai mult a contat compania decât ceea ce am văzut/încercat, cu prietenii alături cred că orice este mai frumos decât pare iar ceea ce este cu adevărat frumos se transforma nesimţit în ceva magnific, ireal!

Quokka - Cel mai fericit animal de pe pământ

vineri, 16 mai 2014 · Posted in

Acest animăluţ vesel face parte din genul Setonix şi este un mic marsupial de dimensiunile unei pisici, ce seamănă foarte mult cu un cangur. Micuţul erbivor nocturn poate fi întâlnit cel mai des pe insulele Rottnest şi Bald, reprezentând unul din primele mamifere australiene văzute de europeni. (Sursă)

Sursă

Descriere: cântăreşte între 2,5 şi 5 kg şi poate ajunge la o lungime de 45 cm, coada nemăsurând mai mult de 30 de cm. Are o constituţie îndesată, cu urechi rotunde, cap mic şi lat, corpul este acoperit de păr aspru şi scurt de culoare cafenie. Are picioarele din spate puternic dezvoltate ceea ce îl ajută să se caţere în copaci, dar nu îl ajută la sărit (asemeni cangurilor). (Sursă)

Sursă

Quokka trăieşte în grupuri de la 25 - 100 de indivizi, conduşi de un mascul dominant având o ierarhie foarte bine stabilită. Se hrăneşte cu iarbă, frunze, rădăcini şi seminţe, înghiţind hrana întreagă pe care mai apoi o regurgitează şi o mestecă. Poate supravieţui luni întregi fără apă însă în perioadele caniculare lipsa acesteia poate fi fatală. Femelele nasc o singură dată pe an, un singur pui. (Sursă)

Sursă
Sursă
Sursă
Sursă
Sursă
Sursă
Sursă

Sursă

Este frumos, este al meu!

marți, 13 mai 2014 · Posted in

Ştiu ... iubirea este dificilă. Ştiu ... o relaţie este greu de menţinut. Ştiu .. gelozia poate fi o poamă acră iar neîncrederea poate duce la lucruri urâte, cuvinte grele şi amintiri dureroase, dar totuşi când stai şi te gândeşti ... toate aceste "probleme" merită atât de multă atenţie din partea noastră şi noi la rândul nostru merităm să ne lăsăm transformaţi de astfel de piedici? Mă uitam la unele fete din ziua de azi cum îşi pot schimba viaţa în numele fricii şi strică poate cel mai frumos sentiment de care au parte. Din punctul meu de vedere sunt 3 lucruri pe care nu trebuie niciodată să le faci într-o relaţie, 3 foarte, foarte, foarte proaste obiceiuri pe care trebuie să le înlăturăm din comportament, din viaţa noastră şi mai ales dintr-o relaţie de la care se aşteaptă ca durata de viaţă să-i fie ... veşnică!

1. NU îl închide în casă!

Sursă

Dacă sunteţi la început (nu neapărat) şi sunteţi amândoi de acord să vă închideţi în casă din diverse motive intime, sexuale etc. etc. (înţelegeţi voi ideea) nu aveţi decât, adică bravo vouă, faceţi pe iepurii până leşinaţi şi apoi o puteţi lua de la capăt dar niciodată, NICIODATĂ nu îl închide în casă pe motivul că "ţi-l fură alta". Eu una nu mă pot împăca cu această idee, mi se pare greu pentru o femeie să depună atât efort să îl ferească de privirile potenţialelor "doritoare", şi mai îngrozitor pentru un bărbat să fie închis în cuşcă ... şi cu leoaica lângă! Clar nu va avea un sfârşit dorit toată această tevatură.


2. NU îl neglija şi NU îţi bate joc de el!

Sursă

Nu am înţeles niciodată de ce unele femei încearcă din răsputeri să îşi transforme partenerii în nişte ...maimuţoi! Mi-am adus aminte de cineva care zicea că metoda perfectă de a ţine pe cineva lângă tine este de a îl transforma în coşmarul femeilor :)))) ... ştiu, nu e de râs dar eu nu mă pot abţine (acum în capul meu am sunat ca reclama de la Oreo). Eu nu cred că această variantă este bună, faptul că îl transformi într-un boschetar neîngrijit, într-un porc incurabil şi fără maniere ... no way! Eu cred că un bărbat pentru care nutrim sentimente ar trebui să arate perfect, impecabil! Cred că cea mai bună metodă de a ne arăta dragostea este prin grijă. Să fie mereu îmbrăcat frumos, aranjat, curat, să fie şi el mulţumit de cum arată (important!!!!!) şi toate femeile, dar absolut toate să îl admire! Ce? Există posibilitatea să ne întoarcem la numărul unu? Nu cred, adică eu nu mi-aş face probleme din cauza asta şi vă voi explica la numărul 3 de ce! Bunica mea mereu îmi spunea că îl ţinea pe bunicu` (Dumnezeu să-l ierte!) ca în puf! Mereu aranjat, curat, frumos ca un manechin şi de multe ori avea parte de "e prea frumos, o să se uite femeile după el", "e prea aranjat, nu ţi-e frică?" ... "Nu!". Înţelegeţi ce vreau să spun? :)) ... cred că la mine e ceva din familie că şi mama e la fel, mereu s-a îngrijit ca tata să fie cel mai frumos şi cam aşa m-am format şi eu. Ce este oare mai important ... să ai grijă de cel de lângă tine şi să îl porţi frumos sau să îl aduci în aşa stare încât să nu se mai uite nimeni la el şi într-un final nici tu? Mai comic este că nu-i doar o problemă feminină, şi unii bărbaţi fac la fel, eu chiar am auzit pe cineva care a zis aşa: "Vreau ca prietena mea să fie urâtă şi eventual să se îngraşe ca să nu se mai uite nimeni la ea, doar eu!" ...recunosc, am avut un şoc dar deh .. tare am eu impresia că nu este singurul! :)))))


3. NU fi geloasă!

Sursă

Gelozia .. scârboasă bubă! Nu zic că nu e bine să existe puţină gelozie, să îi arăţi celui de lângă tine că ţii la el şi să îl faci să se simtă iubit dar hai să nu exagerăm! Orice bărbat (aşa cum orice femeie) are nevoie de libertatea lui (ei), are nevoie de o seară, două trei cu prietenii, la un meci, la o bere, la un grătar, la o băută! Aşa cum noi vrem şi ne luăm libertatea de a ieşi "ca între fete" ei de ce să nu o facă? Cât despre nebunia asta cu 100 de mesaje de când a ieşit pe uşă până a ajuns în parcare nu îşi are rostul, părerea mea, zic! Eu mereu am fost pe principiul "Spune-mi tot ce ai pe suflet!" ... Crezi că vrei pe altcineva? Îţi place altcineva? Vrei să încerci altceva? Te-ai săturat? Vrei o pauză? Ok! ... "Spune-mi!" ... cea mai uşoară metodă prin care cineva se poate despărţi în condiţii bune fără drame, fără certuri şi cu fruntea sus. Adică eu aşa aş prefera şi mă aştept ca cel care ţine la mine cu adevărat să fie sincer şi să zică! În primul rând pentru că şi eu ca şi orice alt om de pe acest pământ, am respect faţă de mine şi o doză şi ceva de orgoliu! Mai ştiu că era o vorbă: "ce e al tău e pus deoparte" şi nu are rost să ne chinuim cu ceva ce nu există sau e al altuia când viaţa asta este prea scurtă pentru a pierde timpul cu lucruri inutile. Nu zic că trebuie să fii de piatră, normal că doare când se termină dar gelozia şi agonia prelungită nu omoară durerea, omoară doar respectul de sine şi amintirile frumoase!

Maddy, Maddy cry!

· Posted in

Nu ştiu ce aş putea să spun despre această melodie, cred că e o combinaţie între amuzant şi enervant, amuzantă prima dată când o asculţi şi über enervantă când o asculţi de mai multe ori dar chiar şi aşa, cred că e ... interesantă în felul ei ciudat. Până anul ăsta, când o ascultam, parcă-l vedeam pe Martin Lawrence cum se milogeşte la nevastă-sa dar anul ăsta, i-a luat locul cu brio (în imaginaţia mea) Kevin Hart ... în "Ride Along" ... parcă-l şi văd în una din scenele cu Ice Cube ... mda, eu şi imaginaţia mea! :))


Ar trebui sau nu să dea de gândit?

duminică, 11 mai 2014 · Posted in

Uneori stau şi mă întreb când şi cum a reuşit societatea să ne aducă în halul ăsta, să uităm de principii şi să ne transformăm până la nivelul de manechin. Am uitat de noi, de bucuriile noastre, am uitat să ne distrăm alături de cei dragi nouă, să ne bucurăm  de ei şi de ce ne oferă viaţa. Toţi (mai ales toate) căutăm perfecţiunea artificială, plasticul perfect pentru a ne putea înveli în el, renunţând treptat la viaţă, la oxigen şi la noi. Cred că ar fi cazul să se tragă un semnal de alarmă care să trezească noile generaţii la realitate, să nu mai existe fete tinere care se înfometează pentru a fi nu slabe, ci rahitice, să nu mai înveţe să folosească produse cosmetice de la vârste fragede şi să ajungă la 20 de ani să arate ca la 40 şi să nu le mai împingă spre "piţiponceală". Nici băieţii nu stau mai bine, au reuşit să distrugă limita dintre "îngrijit" şi "exagerat". Rar în ziua de azi vezi naturaleţea în forma ei pură, şi-a pierdut farmecul .. acum idealul este plasticul, el oferă falsitate, oferă ideea sau iluzia unei vieţi frumoase, oferă prieteni falşi şi boli de tot felul. Voi posta un filmuleţ care mie mi-a oferit sentimente contradictorii, nu ştiam dacă mă amuză sau mă întristează, dar cu siguranţă este unul din scurtmetrajele realizate special pentru a deschide ochii celui ce cu adevărat vrea să vadă şi să înveţe că nu asta este calea.



Tocmai mi-am adus aminte de un videoclip al lui Beyonce, la melodia "Pretty hurts", un video special realizat tot pentru a aduce în discuţie aceeaşi problemă însă la un alt nivel, şi trebuie să recunosc că mi s-a părut mult prea trist.


"We try to fix something but you can't fix what you can't see
It's the soul that needs the surgery."

Happy birthday baby

vineri, 9 mai 2014 · Posted in

Sătulă până peste cap de un playlist vechi de o lună, m-am decis să adun toată muzica şi să-i dau play, să las programul să aleagă în locul meu, să mă încânte cu ce are mai bun. Deşi până acum nu m-am plâns de melodiile venite la întâmplare, acum însă a nimerit la rând o melodie prin care îmi aduc aminte de o anumită perioadă din viaţa mea şi cu toate că nu s-a terminat bine, sentimentul de melancolie tot există.

Era un timp, acum vreo doi ani sau mai mult, cine mai ştie ... când socializam mult cu anumite persoane, unele bune, altele rele ... unele ciudate, altele normale .. era un amalgam greu de înlocuit. În unii credeam cu sfinţenie şi puteam să mă jur că mereu vom rămâne în legătură, indiferent de distanţă, de ocupaţie, de probleme, însă timpul şi acţiunile din momentul respectiv m-au făcut să văd cât de tare m-am înşelat. Erau oameni frumoşi, buni, ţineam la ei, mă distram cu ei dar cum orice lucru îşi găseşte un început, la fel suferă şi de un sfârşit. Ţin minte că am cunoscut pe cineva, o persoană care m-a făcut să cred că am mai câştigat un prieten în plus, că am cu cine să discut despre orice, râdeam de noi, râdeam de alţii sau cu alţii ... era ok ... până într-o zi când am simţit că totul se sfărâmă sub greutatea neîncrederii şi a vorbelor urâte. Eu mă pot comporta frumos, aşa am învăţat acasă, aşa m-am format, uneori trec cu vederea mult prea uşor anumite lucruri şi las de la mine pentru a fi bine, dar atunci când această problemă mă depăşeşte pe mine şi începe să-mi întunece prietenii, persoanele la care ţin, mă transform. Nu spun că atunci când cineva nu are dreptate îi ţin partea doar pentru că am sentimente pentru persoana respectivă, dar totuşi mă doare să văd când e atacată .. cu atât mai mult cu cât persoana care lansează atacul îşi lasă principiile la o parte şi începe să scoată ce e mai urât la suprafaţă. Eu dau dreptate acolo unde este cazul şi uneori mă gândesc că poate şi eu greşesc şi mi-aş dori ca cel de lângă mine să mă înţeleagă şi să îmi ierte ieşirile ... motiv pentru care încerc să împart şi capra (vinovatul) şi varza (victima) dar se pare că orgoliul şi răutatea din unii sunt mai puternice decât un simplu "hai să trecem peste". 

Deşi totul s-a întâmplat aşa cum s-a întâmplat şi deşi au fost momente rele, eu acum îmi aduc aminte de momentele frumoase şi nu le pot ignora ca şi cum nu ar exista. Cu toţii cred că vrem uneori să lăsăm în urmă trecutul şi să nu ne mai amintim de una de alta, însă există în această lume un ceva (o melodie, un sunet, un cuvânt, un nume etc) ce ne leagă mereu de anumite etape din viaţa noastră. Acel ceva al meu este următoarea melodie, o melodie ce odată a fost o dedicaţie frumoasă mai apoi umbrită de răutate. Tin minte că această melodie a avut şi un clip special făcut pentru mine, bazat pe plăcerile mele ... frumos, nu pot spune nu, cu atât mai mult cu cât am crezut că atunci dedicaţia a venit din suflet. Încă mă face să zâmbesc. Poate dacă îl găsesc am să îl postez să vedeţi şi voi de ce am rămas cu această amintire ca fiind una frumoasă, dar pana atunci va las sa va delectati cu melodia.


"So have a happy birthday baby may all your dreams come true, the way mine have with you, this special day i'd like to say i wish you every happiness, i hope your feelin fine, now you have a real good time and i wish you happy birthday baby mine.
Wear your red dress tonight and we'll dine by candlelight while the band plays those great golden oldies. i'll take you to a show and when its time to go i'll tell the cab to drive us home real slow."

Crezi sau nu?

miercuri, 7 mai 2014 · Posted in

Mai mereu am fost genul de copil nebun care adoră tot ce ţine de fantastic, iar acolo unde se vorbea de ceva supernatural eram doar ochi şi urechi şi mă delectam cu fiecare poveste pe această temă. Bunica obişnuieşte să îmi povestească astfel de întâmplări, lucruri ce i s-au întâmplat ei, trăiri de când era copil şi de multe ori rămân uimită de ceea ce îmi povesteşte. Cred că voi face o categorie specială pentru aceste poveşti, simt nevoia să le împărtăşesc deoarece sunt reale şi cred în ceea ce mi s-a spus. Probabil dacă mi le povestea altcineva nu credeam dar dacă ştiu că vin de la cineva care nu are motiv să mă mintă, le cred fără să mă gândesc de două ori.

Ţin minte că eram odată în vizită la bunica şi ca de obicei stăteam împreună la cafea povestind fel şi fel de chestii. Nu mai ţin minte de la ce subiect a pornit totul însă îmi aduc aminte că m-a întrebat:

- "Tu ştii că moartea se face simţită?"

Iniţial am stat si m-am gândit dacă e totul ok, pe moment m-am îngrijorat dar m-a liniştit spunându-mi că doar vrea să îmi povestească ceva, ceva ce a păţit când era mai tânără. Sceptică din fire i-am zis să încerce să mă "lovească" cu ce are mai bun, amuzată fiind pe tema discuţiei. S-a uitat la mine, a zâmbit şi mi-a zis că nu este o glumă, este un adevăr, un adevăr pe care mulţi odată ce l-au simţit cu greu reuşesc să treacă peste el. Pentru ea, a fost doar o întâmplare, sau cel puţin aşa o consideră şi dă vina pe anii tinereţii când totul este mai palpitant şi interesant, iar lucrurile serioase nu sunt chiar atât de serioase .. şi îi dau dreptate, exact aşa mă simt şi eu uneori când aud astfel de intâmplări.

Străbunica era o femeie foarte miloasă, după cum o descrie bunica "era o femeie cu sufletul ca pâinea caldă", şi obişnuia să primească în casă pe toţi cei ce aveau nevoie de ajutor, oameni bătrâni în special, oameni fără casă şi bolnavi, vecini, neamuri etc. Odată a luat în casă o vecină (considerată moaşa cartierului), o femeie bătrână şi bolnavă, alungată din casă de propria familie. Când a ajuns aproape de sfârşit, deşi toţi se aşteptau să se termine repede şi liniştit, cum este cazul, lucrurile au luat o întorsătură ciudată ... deşi era o femeie bonavă cu un grad scăzut de mobilitate, s-a ridicat din pat, a luat lampa cu gaz şi a început să fluiere şi să alunge ceva, un ceva invizibil pentru restul ochilor prezenţi, iar din ceea ce spune bunica păreau a fi ceva animale. După acest episod, s-a mai întâmplat ceva ciudat ... s-a ridicat din pat şi a vrut să iasă din cameră, iar ei (străbunica, bunica şi încă trei persoane) abia s-au chinuit să ţină uşa pentru a nu o lăsa să iasă din casă. Bunica povesteşte şi acum uimită că nu ştie de unde şi-a luat toată puterea pentru a împinge o uşă ţinută de cinci persoane, ea fiind o femeie atât de bătrână şi bolnavă. După ce s-a întâmplat treaba cu uşa, s-a întins în pat şi s-a culcat. Când i-a fost să-i vină ceasul, bunica (curioasă din fire) s-a aşezat la picioarele ei, rezemată de sobă şi uitându-se spre ea, a simţit cum i-a trecut ceva rece pe lângă picioare, ceva precum o mantie, moment în care a văzut cum femeia întinsă în pat şi-a dat ultima suflare, iar mai apoi a simţit din nou acel ceva rece trecându-i pe lângă picioare. Povestind ce s-a întâmplat i s-a zis că ceea ce a simţit a fost Moartea ...

Recunosc că la început m-am uitat puţin strâmb, inima mea voia să creadă ceea ce am auzit însă raţiunea se îndoia cu tărie de cele spuse. Mai apoi (coincidenţă sau nu) am întâlnit pe cineva care mi-a povestit acelaşi lucru, că a simţit stând la capul unei rude înainte să îşi dea suflul, o mantie grea cum i-a "şters" picioarele. Ceea ce nu mi se mai părea coincidenţă a fost sentimentul descris de ambele persoane şi acea "mantie" pe care au simţit-o. Acum .. nu ştiu ce credeţi voi, că sunt poveşti sau că e realitate, dar eu cred că aşa a fost. Se spune că ceea ce nu ştii nu îţi face rău, dar uneori este bine să ştim la ce ne aşteptăm, nu?

Jurassic Park

luni, 5 mai 2014 · Posted in

Toată viaţa mea am fost topită după chestiile fantastico-sefeisto-extraterestro-scepţionale (da, eu l-am inventat) :D ... mi-au plăcut filmele cu dragoni, mi-au plăcut filmele cu dinozauri, îmi plac filmele 3D cu dragoni şi dinozauri :)))) ... ce pot să zic, big fan! De ce vă zic asta? De dragul conversaţiei ... glumeam :))) .. vă zic asta pentru a face o mică introducere filmuleţului ce îl voi posta şi pentru a vă da o explicaţie în cazul în care vă gândiţi: "De la ce s-a luat?!". Enjoy!




The last

duminică, 4 mai 2014 · Posted in

Am observat că în ultima vreme mă axez foarte mult pe filmele de scurtmetraj, cred că este una din cele mai bune metode pentru a capta privirea fără a plictisi, mai ales când subiectele abordate sunt probleme de zi cu zi sau glume menite să ne înveselească. Ne mai obligau la şcoală să vedem filme cu problemele elevilor la nivel mondial sau cu deciziile acestora în prag de examen final, însă exista o problemă, erau mult prea lungi şi plictisitoare, toţi adormeam şi nu înţelegeam nimic .. ce să mai zic de învăţat. Cred că dacă adoptau această metodă era mult mai bine, am fi fost cu toţii mai fericiţi! În altă ordine de idei, am să postez un filmuleţ care mie mi-a plăcut mult şi cred că merită văzut, nici prea lung, nici prea scurt .. perfect pentru cine are ochi să vadă şi urechi să audă. Vizionare plăcută!


[O creaţie Wong Fu Production]

Despre ...

· Posted in

Oare câţi oameni de pe acest pământ cred despre ei că pot rezista în faţa oricărei provocări, în faţa unui moment trist sau a unei nenorociri? Mulţi cu siguranţă, însă câţi dintre ei ajung într-un astfel de moment şi reuşesc să îşi păstreze calmul şi să facă ceea ce trebuie şi nu ceea ce simt? Nu ştiu. Eu mereu am spus că voi face tot ce este necesar pentru a îi ajuta pe cei de lângă mine, pentru a îmi proteja familia şi pentru a mă ţine mereu în poziţie de "drepţi" indiferent de situaţie. Mi-am dorit mereu să fac până şi imposibilul pentru a îi ajuta pe cei ce s-au sacrificat pentru mine, pentru a le uşura munca şi pentru a le oferi doza de încredere de care au nevoie atunci când pun capul jos. Mi-am dorit să devin medic, visam la o viaţă în acest domeniu şi eram cea mai fericită când auzeam: "Ai curaj! Vei fi un medic bun!" ... se pare că nu a fost de mine. Eram mai tânără, aveam mai mult sânge rece şi tratam necunoscuţii ca simple manechine: "De ce să nu suport sângele? E doar sânge! .... De ce să îmi fie rău când operez pe cineva? E doar o tăietură!" ... aşa gândeam şi mă credeam de neoprit. Se pare că soarta şi-a dorit să mă înveţe altceva, să îmi arate că nu sunt atât de insensibilă pe cât doream să fiu şi m-a pus în diverse condiţii cu oameni cunoscuţi şi cu opţiuni limitate. Am descoperit că atunci când cineva de lângă mine suferă şi depinde de mine am curajul să îl ajut, îmi păstrez calmul, îmi pun tupeul la muncă şi urmez instrucţiunile, dar apoi ... apoi e rău, eu mă simt rău. Pe moment nu realizez dar apoi sufăr înzecit, nu suport să văd durere pe chipul celor apropiaţi mie, nu suport gândul că ar putea să păţească ceva şi toate acestea adunate îmi bântuie somnul şi liniştea.

Sursă

Ultimul eveniment nefericit din viaţa mea, l-am visat şi revisat nopţi la rând, nici nu era nevoie să dorm .. închideam ochii şi retrăiam totul. Cred că sunt momente în care trecem cu uşurinţă peste ceea ce ni se întâmplă nouă personal şi am da orice de la noi pentru cel ce suferă. Nu am simţit oboseală, nu am simţit foame sau sete, nu am simţit nevoia să stau jos sau să mă întind ... doream doar să ştiu dacă totul va fi ca înainte şi mă înecam cu propria frică. Este groaznică aşteptarea în tăcere, în neştiinţă ... cred că am trăit pentru prima oară în viaţa mea sentimentul de izolare. Mă simţeam izolată, invizibilă, bolnavă şi parcă toţi zâmbeau spre mine cu subînţeles, cred că au fost cele mai rele două ore din viaţa mea, două ore în care trebuie să aştepţi în teroare veşti despre cineva drag. Nu m-am gândit niciodată că voi fi atât de afectată şi acum o înţeleg pe mama când îmi spune: "e greu să trăieşti cu frică, cu spaimă şi fără veşti" ... mereu râdeam că dă mult prea multă importanţă atunci când nu e cazul şi mereu ne cicăleşte cu telefoane şi ne întreabă de "n" de ori dacă suntem bine, dacă am dormit, dacă am mâncat, dacă suntem sănătoşi. Am observat că această frică din dragoste pentru cineva îşi poartă sămânţa în sufletele noastre şi la primul necaz încolţeşte cu o viteză de necrezut. Îşi înfige cu sete rădăcinile în inima şi în mintea noastră, ca mai apoi să formeze acei spini ce ne dau de furcă toată viaţa, făcându-ne somnul mai greu şi negrul mai negru.

Oh, ma-ma-ia !!!

sâmbătă, 3 mai 2014 · Posted in

Pe principiul "începe ziua zâmbind pentru a o încheia zâmbind", eu zic să începem cu un banc, o poză mult prea comică şi o melodie de sezon. Ceea ce mă amuză pe mine este că psihicul uman (mai ales cel odihnit) este greu de bătut, adică nu ştiu dacă înţelegeţi ce vreau să zic. Amuzant la poză nu este doar citatul, mai amuzant e că am aflat misterul ... de ce ţipă Tarzan când se plimbă cu liana? .. ah? :D

Sursă

"- Eşti acuzat că ţi-ai omorât soacra cu sange rece. De ce ai făcut-o?
- Nevastă-mea mi-a spus…
- Cum poţi să spui aşa ceva, soţia ta îşi iubea foarte mult mama!
- Aşa e, dar înainte de a pleca, în ziua respectivă, mi-a zis: ”Gică, dacă în timp ce doarme, o deranjează musca, n-o trezi, omoar-o!” 



Al meu "1 Mai"

joi, 1 mai 2014 · Posted in

01.05.2014 - o dimineaţă ca oricare alta, o zi obişnuită - asta am gândit când m-am trezit! M-am trezit greoi după o noapte de luptă continuă cu insomnia, cu gândurile şi problemele din ultima vreme, cu mine ... m-am ridicat treptat din pat cu o durere de spate groaznică şi o durere de cap şi mai îngrozitoare. Am deschis uşa şi am privit afară .. era soare dar nu şi pentru mine, păsărelele cântau dar nu şi pentru mine, toti zâmbeau iar undeva pe fundal se auzea muzică de petrecere, semn că distracţia a început cu noaptea în cap pentru unii cetăţeni. La ieşire am fost întâmpinată ca de obicei de căţeii mei şi deşi îi iubesc enorm, azi m-am izolat de ei, de veselia lor. M-am îndreptat uşor spre bucătărie şi am văzut chipul mamei, am salutat, am încercat un zâmbet forţat şi mi-am continuat drumul. Mi-am luat cafeaua şi m-am întors în camera mea unde m-am cuibărit în pat privind în gol prin televizorul închis. Am deschis calculatorul şi am intrat aici unde mă pot pierde fără să mă deranjeze cineva, aici unde pot citi, mă pot linişti sau îmi pot obosi ochii pentru a reîntâlni liniştea somnului.

Sursă

Într-un târziu cu ultimele puteri adunate, m-am forţat să mă ridic şi să intru în duş, ca mai apoi să mă retrag din nou în culcuşul comod, urmărind cu interes şi pe jumătate adormită un nou episod din Ghost Hunters . Nu am apucat să termin episodul că am primit un mesaj şi deşi eram adormită am început să zâmbesc pentru că ştiam de la cine este. Am citit mesajul şi am început să râd, era de la scumpii mei Ochi Căprui care mă trăgeau după ei la cumpărături. Recunosc că am văzut ziua de azi ca o zi perfectă pentru odihna pe care am ratat-o foindu-mă de pe o parte pe alta, însă ei .. ochii ... nu m-au lăsat să mă odihnesc şi m-au tras după ei făcându-mă să uit de durere, de lipsa de chef şi m-au umplut cu energie! Acum stau şi scriu şi îi privesc cum după o zi nebună plină de soare, căldură şi parfum de mici se odihnesc lângă mine, în culcuşul meu şi am un sentiment de mulţumire. Încă o dată au reuşit să mă scoată din starea asta de oboseala fara de sfarsit. Tocmai m-au speriat :)))))))) .... au văzut că sunt concentrată aici şi scriu de zor aşa că s-au gândit să îmi distragă atenţia de la post. Deja am corectat fraza asta de câteva ori, râd de nu mai văd bine tastele :)))) ... revenim! Scriu repede concluzia că deja mi-e greu să mă concentrez: ziua de azi a fost aşa cum nu mă aşteptam, am râs, am glumit, ne-am făcut de cap la cumpărături, ne-am afumat, am păpat tradiţionalul mic şi acum ne delectăm cu o melodie bună până mai spre seară când începem raidul prin oraş. O zi frumoasă în continuare vă doresc, o zi aşa cum am eu, superbă! Vă pup!

Bunicuţa zise ...

· Posted in

Bunicuţa lui Pandele
De pe strada Ghica Tei
A băgat discret de seamă
Cum că nepoţelul ei
Când nu-i observat de nimeni,
Nici de Ţonc, nici de Rodica,
Se cam joacă cu... puţica.

Şi i-a spus: Pandele dragă,
Vai de mine, nu-i frumos!
Vezi pe domnul cel de colo
Ăla grasu şi burtos ?
Tot aşa o burtă mare,
I-a spus, tainic, bunicuţa,
O să-ţi crească, de vreodată
Ai să te mai joci cu puţa !

S-a speriat grozav Pandele
Şi ofta cu'nfrigurare
Când gândea că o să-i crească
Tot aşa o burtă mare
Dar primind cadou o tobă
Şi un cerc şi-o muzicuţă,
De atuncea, niciodată
N-a mai pus mâna pe puţă.
 
Într-o zi, fiind la plimbare
Pe şoseaua 'nrourată
A văzut, şezând pe-o bancă
O femeie 'nsărcinată
Drept la ea s-a dus şi-i spuse,
C-a rosit şi bunicuţa:
- Vezi ce ai păţit cucoană,
Dacă te-ai jucat cu puţa ?

 ("Pandele" de Ion Pribeagu)

Holi

· Posted in

Trebuie să recunosc că oricât aş încerca să fug de filmele indiene şi coreene mereu mă lovesc de ele, atât mama cât şi bunica urmăresc astfel de seriale şi din diferite motive ajung să particip la câte un episod ba din unul, ba din altul. Din cele coreene trebuie să recunosc că nu prind nimic interesant, nici ele nu-s interesante, toţi seamănă (atât femeile cât şi bărbaţii), toţi sunt skinny şi toţi ţipă!

Ceea ce pot spune în schimb este că la cele indiene, de bine de rău mai învăţ şi eu câte ceva. Am observat că sunt o naţiune foarte credincioasă, zeii primează la ei şi sunt fel şi fel de ritualuri pe care le urmează zilnic, din zori până la apus.

Sursă

Exemple ar fi multe şi poate am să mai abordez acest subiect dacă vă interesează dar pe moment aş putea spune că una dintre sărbătorile ce îi definesc pe ei este sărbătoarea Holi sau Holli, în traducere însemnând "Festivalul primăverii". Acest festival se desfăşoară anual în ţări precum India, Nepal, Sri Lanka sau în ţări cu diasporă indiană semnificativă (Africa de Sud, Surinam, Guyana etc.). (Sursă)

Sursă

Prima zi de Holi, denumită şi Dhuli Vandana este sărbătorită prin aruncarea de pulberi colorate şi stropirea cu apă parfumată a oamenilor. Cu o zi înainte se aprind şi focurile de tabără ce semnifică evadarea miraculoasă a prinţului Prahlad. (Sursă)

Sursă
 Legenda spune astfel, că Hiranyakashipu era regele demonilor, iar prin graţia zeului Brahma ,a ajuns de neînvins după o lungă penitenţă în care s-a rugat să nu poată fi ucis: "nici ziua, nici noaptea; nici în casă, nici afară; nici pe pământ, nici pe cer; nici de un om, nici de un animal; nici de astra, nici de shastra”, motiv ce l-a făcut să sfideze nemuritorii şi muritorii având dorinţa ca aceştia să i se inchine cu toţii. Fiul lui Hiranyakashipu (Prahlada), era credincios zeului Vishnu şi în ciuda ameninţărilor tatălui său nu a renunţat la credinţa lui. Regele a încercat să-l omoare prin mai multe modalităţi, a cerut să fie călcat de elefanţi dar acesta a scăpat fără nici o zgârietură, l-a închis într-o cameră cu şerpi veninoşi dar a scăpat teafăr, a încercat să-l otrăvească dar veninul în gura lui s-a făcut nectar, iar în disperare a poruncit ca acesta să ardă pe un rug în braţele surorii lui, Holika (demoniţă ce nu putea fi omorâtă prin foc). Neavând de ales, a acceptat oferta tatălui ei dar s-a rugat la zeul Vishna să îi salveze fratele, iar când aceştia au luat foc, demoniţa a ars iar Prahlada a scăpat nevătămat. Într-un final zeul Vishnu a apărut în formă de Narasimha (jumătate om, jumătate leu) şi l-a ucis pe rege în zorii zilei (nici noaptea, nici ziua), pe treptele casei (nici în casă, nici afară), ţinându-l în poală (nici în cer, nici pe pământ) şi zgâriindu-l cu ghearele (nici de astra nici de shastra). (Sursă)

Vishnu
Festivalul ţine 16 zile în zona în care s-a născut Krishna (a-8-a reîncarnare a zeului Vishna) pentru a comemora dragostea dintre acesta şi Radha. Krishna s-ar fi plâns mamei lui că e prea mare contrastul dintre pielea lui şi cea a lui Radha, astfel mama zeului gândindu-se să dea cu culoarea pe faţa Radhei, de aici şi ritualul din timpul festivalului. (Sursă)

Krishna şi Radha
Pentru a putea vedea veselia cu care aceştia se desfăşoară în timpul festivalului, voi pune şi un filmuleţ care mie mi-a placut mult şi sper să vă bucuraţi de el (bine, recunosc ... îmi place puţin şi prezentatorul :D). O zi colorată vă doresc!




Cam aşa ar arăta ...

marți, 29 aprilie 2014 · Posted in

Umblând în vizită pe blogul Vienelei, am dat peste o postare interesantă, "Ce culoare are dragostea", şi mă gândeam că în acest Univers toate se leagă cumva în momentul potrivit, planetele se aliniază şi eu trebuie să scriu despre asta. Acum câteva zile am fost întrebată cum arată dragostea pentru mine, am intrat pe blogul lui Vienela şi la fel am văzut vorbindu-se despre ea, dragostea! Cred că este un semn pe care eu trebuie să-l apuc şi să-l scutur bine, aşa cum doar eu şi imaginaţia mea nebună o putem face. Voi scrie despre cum arată dragostea pentru mine dar îl voi descrie şi pe acel cineva perfect pentru mine şi dragostea mea!

Nu aş putea spune ce culoare are dragostea pentru mine, nu am vazut-o niciodată într-o anumită nuanţă, am avut momente în care aceasta m-a luminat şi momente în care m-a întunecat. Pot spune doar că pentru mine, dragostea vine într-o combinaţie nebună de dorinţe copilăreşti. Vreau ca ea să fie mereu un sentiment de veselie, să-mi aducă surprize nenumărate însă nu materiale, vreau să-mi aducă acele mici cadouri ce încântă inima unui copil şi îl face să ţopăie de nebun de colo-colo. Îmi place ca acea dragoste să prezinte pentru mine motivul pentru care urâtul să aibă şi o parte frumoasă, răul o parte bună, iar orice lucru de nedescris o rezolvare cu sclipici. Arată ca o acadea cu gust de cireşe şi formă de pepene, arată ca o limonadă răcoritoare în deşert sau ca un bâlci demn de filmele americane, un loc magic în care deşi vezi monştri aceştia nu te pot răni deoarece există un ceva ce mereu te protejează, arată ca o cafea ce taie cu spor somnul atunci când acesta te copleşeste sau ca o pernă moale şi pufoasă atunci când simţi nevoia să pui capul jos şi să te reîncarci cu putere.

Sursă

Cum o astfel de dragoste chipeşă nu poate fi dusă de oricine, îmi doresc ca şi cel care o poartă să fie demn de ea. Să fie un suflet liber şi o minte deschisă, să iubească viaţa şi să mă tragă după el de fiecare dată când simte că mă lasă puterea. Să îmi anime ziua şi să mă facă mereu să zâmbesc mai ales în momentele grele. Să îmi arate partea frumoasă a lucrurilor şi să nu îmi frângă aripile, să îmi arate că viaţa este frumoasă cu mici detalii ce o definesc, o floare, un zâmbet, o poezie. Să-mi facă o surpriză care să mă lase mută (şi nu mă refer la o croazieră), să arate într-un mod simplu dar frumos ceea ce simte şi are de oferit şi mai ales să nu mă mintă. Dragostea este frumoasă atunci când este împărtăşită de ambele suflete, nu vreau să fie umbrită de îndoieli, minciuni, motive infantile şi inexistente, limite fizice şi psihice şi mai ales de masca prefăcătoriei. Aşa cum eu cred că adevărul este sănătos la momentul potrivit, asta aştept şi eu în schimb de la o dragoste adevărată, sinceritate!

Ţin minte că mi s-a zis că sunt prea pretenţioasă :D ... eu nu cred că sunt pretenţii, sunt dorinţe, dorinţele mele şi simt că atât timp cât eu pot oferi ce am scris şi mă pot implica cu totul în ceva atât de frumos, la fel simt că undeva pe lumea asta există cineva "construit" pietricică cu pietricică, acel cineva perfect pentru mine care abia aşteaptă să mă cunoască, asta dacă nu m-a cunoscut deja şi încă nu realizează! :)))


Un adevăr sau ... o provocare?

luni, 28 aprilie 2014 · Posted in

Recunosc că nu am fost toată viaţa o persoană 100% sinceră, am avut momente când minţeam să le fie altora bine, minţeam să-mi fie mie bine, minţeam pentru a menţine ideea de "frumos". Nu mă lăsa inima sa le zic în faţă celor de lânga mine adevarul, le cream o "realitate" fictivă, pentru ca într-un final când realizau adevărul despre ei însăşi, să adaug şi eu durerea minciunii pe care o spusesem. Simţeam că dacă le spun ce vor să audă va fi mai bine pentru ei, şi poate era pentru un scurt timp, însă cum minciuna are picioare scurte totul ieşea la iveală.

Minţeam pentru mine, mă minţeam pe mine ... credeam că dacă neg cu desăvârşire ceva, un lucru, o realitate, acestea aveau să dispară pentru totdeauna uneori chiar şi pe anumite perioade de timp, moment în care mă prefăceam că am luxul de a mă lăfăi "în bine"... toate până când am aflat pe propria piele că nimic din ceea ce ţi-e dat să trăieşti nu te va ocoli la infinit. Am aflat ca prefer adevărul indiferent de cât de dureros este şi doream să mi se zică în faţă ce este şi ce nu este ok. Am aflat că prefer un sincer "da" sau "nu" .. cu siguranţă e un impuls mai bun decât o minciună spusă frumos cu zâmbetul pe buze.

Recunosc că şi azi am momente când îmi vine să-i zic omului ce vrea să audă dar mai apoi mă gândesc ce mi-ar place mie să aud şi încerc să găsesc o variantă cât mai acceptabilă să le spun ce am pe suflet. Uneori am momente când ajung la limită şi fără să mă mai gândesc îi zic celul de lângă mine ce cred, scot porumbeii ceva de necrezut :)))) ... de multe ori după mă doare sufletul că poate am fost prea rea şi trebuia să înghit acei porumbei cu tot cu pene dar repet ... e mai bun adevărul decât minciuna. Eu cel puţin mă sufoc când trebuie să mint pe cineva sau să mă prefac pentru a păstra o relaţie indiferent de natura ei. Am pierdut prieteni din acest motiv şi cu siguranţă am să mai pierd de-a lungul vieţii, dar mă mai gândesc şi altfel ... poate deja nu mai vorbim de prietenie, nu? Cel ce se supară când nu îi prezinţi realitatea aşa cum şi-o doreşte, nu ţi-e prieten adevărat, nu? Cred că cei ce mi-au rămas alături în toţi aceşti ani, indiferent de ce am spus, sunt prietenii adevăraţi, nu?

Mai rău este când tu eşti conştient de adevăr şi îl vezi pe ce cel de lângă tine că te minte şi atunci stai şi analizezi situaţia şi te pui în locul lui, brusc te vezi etichetat cu titlul de "pupincurist" .. eu cam aşa văd situaţia şi îmi cam displace. Prefer să vină cineva la mine şi să-mi zică tot ce crede şi tot ce îl doare, cu siguranţă aş face ceva în privinţa asta, dacă persoana respectivă merită aş încerca să schimb ceva pentru a putea fi bine, doar ăsta este şi scopul, nu? Să comunici pentru a fi mai bine, nu?

Există o persoană în viaţa mea care nu recunoaşte nimic nici să o pici cu ceară sau să o tai sau să-i faci ce vrei tu să îi faci. Preferă mereu să se ascundă printre vorbe, printre motive inexistente în ochii mei, să îl aducă pe "nu pot" şi să îl cupleze cu "nu vreau" şi să iasă un mare amalgam de nimicuri obositoare care pur şi simplu mă fac la psihic! Am încercat să o scot din viaţa mea pe această ciudată creatură dar nu mă lasă :)))) .. e ca la şcoală, când crezi că ai scăpat de ceva şi treci mai departe, acel ceva enervant de academic se întoarce şi te muşcă de cul! :D ... mă jur că e obositor, cu atât mai mult cu cât tu ştii adevărul şi eşti conştient de tot ce îi poate capul şi caracterul, dar deh ... aşa e viaţa! Nimic din ce îţi dă nu e gratis, uşor sau confortabil!

Soarta, soarta ...

vineri, 25 aprilie 2014 · Posted in

Uneori traim cu impresia ca suntem invincibili sau ca totul este bine si nimic din ce e urat si rau in viata asta nu ne poate ajunge sau mai rau, rani. Nu e deloc asa. Ne rugam sa fim bine, speram ca o sa fim bine si fugim de tot ce ne deranjeaza auzul sau privirea. Asa sunt eu! Sunt constienta ca sunt lucruri oribile pe aceasta lume dar incerc sa ma ascund de ele, sa le evit ... nu vreau sa le vad, sa le simt si nici sa sufar cu gandul la neputinta. Nu ascult stiri pentru ca ma sperii, nu vreau sa vad copii sau batrani bolnavi pentru ca ma intristez iar gandul meu si o bucatica din suflet raman la cei pe care ii stiu in suferinta. Sufar pentru ca nu-i pot ajuta, sufar ca nu pot face nimic sa le alin durerea dar nu uit niciodata sa le zambesc, desi poate in interiorul meu este un dezastru de nedescris.

Atunci cand am putut am ajutat, am incercat sa fiu alaturi de cel ce a avut nevoie de mine dar atunci cand tu ai nevoie de cineva alaturi de tine ... ce faci? Ce faci atunci cand tu esti cel ce are nevoie de un zambet, de o vorba buna si nu de certuri, dureri de cap si nesiguranta? Mereu am trait cu gandul ca undeva acolo mereu totul va fi pe linia de plutire, nici foarte bine dar nici rau. Se pare ca m-am inselat si am ajuns si eu prinsa in acest joc cu marionete condus de ironica soarta. Am momente in care ma intreb daca am gresit undeva, sau poate ca Dumnezeu nu ma mai aude, poate trebuie sa schimb ceva si nu stiu ce. Cand loviturile vin una dupa alta simti cum esti pus la pamant si oricat ai incerca sa te ridici vine cineva si te doboara din nou. Vrei sa zambesti, sa pari puternic si totusi dimineata te trezesti cu aceleasi ganduri si probleme. Inchizi ochii si speri sa visezi la ceva frumos, dormi agitat, ingandurat si in zori o iei de la capat.

Mereu incerc sa ma alin cu gandul ca pe lumea asta sunt oameni mult mai necajiti din diferite motive, oameni ce sufera in permanenta si totusi nu o arata, oameni pe fata carora se strang ridurile suferintei si ii marcheaza si nu ar fi corect fata de ei sa spun ca eu am probleme. Ma simt groaznic fata de ei si in acelasi timp ma simt groaznic fata de mine, as vrea sa fiu mai puternica de atat, sa fiu indiferenta poate si sa privesc in urma fara regret si in viitor cu inima deschisa. Desi ne dorim sa fim mereu acolo pentru cei de langa noi, cumva .. candva ... in inima noastra incepe sa se instaleze teama, frica de ce ar putea fi si gandul la ce am putea face. Ma mai gandeam ca toate sunt incercari .. la urma urmei totul este scris si ce ne e dat sa traim cu siguranta vom trai, dar oare ce putem face noi in privinta asta pentru a simti ca nu ne fuge pamantul de sub picioare?

Arta tachinării

marți, 22 aprilie 2014 · Posted in

Îmi place să tachinez oamenii! Gata, am recunoscut şi nu dau înapoi. Pentru cei ce mă cunosc suficient de bine ştiu că tot ceea ce fac, fac din dragoste pentru ei. Îmi place să-i fac să râdă, să îi stărnesc şi apoi să îi împac! Probabil nu pentru toţi este la fel de funny cum este pentru mine, însă sunt şi persoane care ştiu că atunci când le tachinez o fac pur şi simplu din dragoste. Ăsta este modul meu de a le arăta că îi iubesc şi ei ştiu asta (majoritatea), unii o acceptă, alţii nu .. dar eu de renunţat nu renunţ. Ţin minte că trei prietene mereu se plângeau că mă legam de înălţimea lor şi le atacam cu tot felul de apelative gen "puştiulică", "copilaş", "bebeluş", "minnie me" etc. ... dar mai apoi s-au obişnuit şi au intrat in jocul meu. Eu le iubesc aşa cum sunt, nebune, mici, mari, pufoase, slăbuţe, ciudate, serioase, amuzante .. sunt ale mele şi le ador aşa cum sunt şi nu doar pe ele. Toţi prietenii mei ştiu că asta mă reprezintă şi de câte ori le mai scot câte o poreclă se liniştesc ştiind că încă îi mai am la suflet ... ciudat, nu? :))))

Fetele se obişnuiesc repede, motiv pentru care uneori le mai las să respire, dar în momentele mele de nebunie extremă nici măcar ele nu scapă .. în schimb băieţii, cu cât îi aţâţi mai mult cu atât se oftică mai mult, cu toate că acolo în sufletul lor undeva, ascunsă după o perdea, stă ea ... mulţumirea! :)))) ...de ce zic asta? Pentru că nu m-am lăsat până nu am dovedit că am dreptate, mai întâi celor mai sceptici şi mai apoi de fiecare dată mie, spre satisfacţia mea proprie şi personală! 
Cunoşteam un tip, pe numele lui "X", care era mare crai de curte veche şi se lăuda cu tot ce "pescuia" în nopţile cu lună plină. La început recunosc că mi-a fost puţin cam greu să găsesc metoda potrivită prin care să îl tachinez (fiind un tip foarte greu de mişcat din pătrăţica lui), dar cu foarte multă muncă şi convingere am reuşit să văd şi rezultatele. Într-un final cred că cel mai uimit era el deoarece nu se aştepta să îl facă cineva atât de subtil încât să nu aibă habar decât când ar fi fost prea târziu. Recunosc că în interiorul meu bucuria era enormă dar nu i-am arătat asta şi l-am lăsat să creadă că el este la conducere până a realizat că este prea târziu şi nu mai are ce face. Bine ... toată distracţia asta a luat o întorsătură ciudată şi din prietenie s-a ajuns la altceva şi apoi la un altceva mai serios şi cu părere de rău trebuie să recunosc că relaţiile s-au rupt din cauza anumitor personaje de nimic, dar ceea ce ştiu cu siguranţă este faptul că acolo undeva, sub toată masca aia de "om de neatins", sufletul lui s-a bucurat ca un copil pentru că am reuşit să îi arăt un adevăr fără să îl rostesc! Cuvintele siropoase şi declaraţiile, în cazul respectiv, au fost de prisos, totul se rezuma la tachinat.

Ceea ce mă supără uneori este faptul că mulţi au tendinţa să creadă că am ceva cu ei, că nu îi suport sau că "defectele" de care au ei impresia că suferă, pentru mine sunt un obstacol, dar nu este deloc aşa. Mie îmi plac oamenii care mă fac să mă lipesc de ei şi nu cei creaţi după tipar! Nu mă încălzeşte cu nimic că am un amic perfect dar artificial, care nu ştie de glumă şi este mereu in defensivă ... prefer oamenii coloraţi, cei cu defecte, cei cu suflet. Îmi place să mă iau de problemele lor şi să îi fac să râdă pe tema asta, să uite de acel "defect" şi să îl considere ceva special, ceva ce doar ei îl au şi pe care eu îl apreciez. Probabil G. sau E. sau O. sau V. nu ar fi ei dacă nu ar fi exact aşa cum sunt! Poate nu ar fi fost prietenii mei ci ai altcuiva, poate nu ne-am fi distrat până seara târziu sau nu am fi început dimineaţa cu "Zip it shrimpy!" şi apoi cu un râs isteric! Toate fac parte din noi iar eu îi plac pe oamenii de lângă mine pentru ceea ce sunt, motiv pentru care îi tachinez şi îi "stresez"!

Şi ce dacă ...

joi, 17 aprilie 2014 · Posted in

Şi ce dacă afară e urât? 

Şi ce dacă eu mă gândesc la proşti şi la prostii? 

Şi ce dacă ziua s-a mai mărit cu o oră .. sau 5? 

"Dacă, dacă, dacă" ... vorba cântecului! Am câteva zile de ignoranţă totală, simt că am nevoie de o escapadă, nu neapărat la mare, la munte ... cele psihice sunt cele mai bune. Adică eu aşa cred şi simt. În aceste mici "vacanţe" poţi face orice: poţi sări de la înălţime, poţi zbiera cît te ţin plămânii, poţi bate persoana care te-a enervat cel mai tare şi poţi scăpa basma curată :D ... poţi să bei 1000 de shot-uri fără a intra în comă, poţi mângâia un elefant sau un tigru, poţi împinge de la spate un indian sau trage de moţ un chinez .. sunt atât de multe variante şi toate posibile, trebuie doar să îţi laşi imaginaţia să ruleze! A da ... să nu uit! Trebuie să ai şi muzica corespunzătoare, ceva frumos, nu neapărat relaxant, sau destul de relaxant pentru tine, poate fi muzică veche, clasică, hard-core, heavy metal, merengue, capoeira etc etc etc .. poţi dansa, poţi sări, te poţi prosti şi nimeni, dar absolut nimeni nu te poate interna la Socola! Bine, recunosc că am momente în care ma desfăşor şi fizic în văzul tuturor ... nu zic că mereu este ceva normal, dar în principiu ... What The Fuck! :)))))


Chiar îi admir pe cei care se eliberează de stres şi probleme în diferite feluri:


sau ...


sau ...




şi pot continua la nesfârşit, dar aţi înţeles voi ideea! :))))) ... vreau să apăsaţi play pe o melodie care vă place la nebunie şi să vă lăsaţi dusi de val! Eu cred că merită, măcar o dată! :))))


Cu şi despre pesimişti!

· Posted in

Aşa cum obişnuia să zică şi Francois Truffaut, şi anume: "Pesimistul este un optimist cu experienţă!" ... cam aşa zic şi eu, sau mai exact cam aşa simt şi eu. Nu sunt genul de personaj pesimist ce îşi arată sentimentele în mod fizic, nu plâng, nu mă plâng şi cu siguranţă nu îmi crestez sau scurtez venele. Pesimismul meu este mai special, are ceva diferit, mă reprezintă 100% şi pot explica şi de ce. În primul rând, ador (la propriu vorbind) să le ridic altora moralul, să le prezint lumea aşa cum nu este, să le ofer o perspectivă roz sau cât mai colorată, să le explic că atât timp cât nu se eliberează de tot ce este negativ în interiorul lor, nu vor reuşi niciodată să treacă peste ceva mai puţin bun, urât sau de-a dreptul obositor! Curios, având în vedere că eu nu privesc niciodată lucrurile aşa, nu?

O altă parte a pesimismului meu special, este cea în care ştiu să mă bucur de aproape orice, ştiu să mă amuz atunci când este cazul şi în acelaşi timp ştiu să mă trezesc mereu la final cu gândul „E prea frumos să fie adevărat! A fost şi s-a terminat!”. Unii spun că nu este pesimism, alţii spun că nu am ce face, alţii mă privesc ciudat şi îmi analizează tăcuţi dintr-un colţ, profilul psihologic. Dacă stau mai bine să mă gândesc, nu cred că este chiar atât de ciudat, dar asta o spun tot eu, după criteriile mele de alegere a definiţiei cuvântului „ciudat”, care cu siguranţă nu coincide cu definiţia oferită de DEX.

În principiu sunt o persoană veselă (ironic!), îmi place să ies şi să mă distrez (ironic!), îmi plac persoanele inteligente şi amuzante ce îmi animă ziua cu o glumă bună, şi cu toate astea, ziua mea se incheie în acelaşi mod: „Nu există!” (ironic!²). Am momente în care simt că mă pot descătuşa din acest „loop” infinit infernal, şi simt că pot spune şi eu la final de zi: „Da, totul se îndreaptă spre mai bine!”, dar nu este deloc aşa. Se pare că omul cât trăieşte învaţă şi moare tot prost, cam aşa mă simt şi eu uneori când mă gândesc la unele lucruri, la altele, la tot.

Am fost acuzată de nenumărate ori şi de către diferite persoane, că despic firul în patru şi văd partea negativă din el. Eu cred că se numeşte analiză, nu pe text, pe viaţă! Îmi place să iau în considerare mai multe variante, să le analizez bine şi apoi să dau cu bâta în baltă! :))) ... glumesc! De obicei îmi place să mă axez pe cea mai avantajoasă dintre toate şi să o aplic, dar chiar şi aşa gândurile mele şi eu-l meu pesimist se zbat în interior şi ţipă că vor afară! Cred că cel mai frumos compliment pe care l-am primit odată de la cineva „special” în felul lui, a sunat aşa: „Dai dovadă de cel mai mare optimism în pesimismul tău, şi mi se pare ceva frumos, diferit şi provocator!” ... iniţial am luat şi asta ca pe o glumă, dar mai apoi am observat că avea dreptate într-un fel, un fel de fel cu fel! Cred că de asta mă şi gândesc la pesimismul meu ca la unul special, modelat oarecum de ceea ce văd şi trăiesc, şi de ceea ce aş vrea să văd şi să trăiesc! Dificil, ştiu, mi s-a mai zis! Dacă tot am început cu una din vorbele mele preferate, aş vrea să vă rog să îmi daţi voie să închei în acelaşi mod: „Pesimistul este omul care apreciază doar ceea ce nu există!” (treaba cu voia era doar din politeţe, ştiţi, nu? :D). O zi frumoasă şi plină de gânduri pozitive!

Un produs Blogger.

Se încarcă...