Incep cu o melodie care mie imi place atat de mult!!!!
Adesea când eram mică, școala la mine începea cu întrebarea: ”Cât mai e până la vacanță?” ... deși estimam distanța în zile, nici o așteptare nu era la fel de mare precum cea dinaintea Crăciunului.
Când vedeam că începe să ningă, chinul devenea de nesuportat, mă gândeam mereu la Crăciun, la vacanță, la săniuș, la brăduțul mult așteptat și la cadourile ce aveam să le găsesc în dimineața de Crăciun. O urmăream constant pe mama pentru a afla ce-mi aduce Moșul dar sub nici un chip și fel nu reușeam. Cea mai mare încântare mă cuprindea atunci când trebuia să împodobim bradul în ajun. Vedeam sub brad tot felul de cadouri, mi le imaginam până la cele mai mici detalii și purtam pe față un zâmbet tâmp. Totul atunci se rezuma la joacă, eram copil doar, nu?
Mă gândesc la copii din toată lumea și îmi aduc aminte de mine. Cu hăinuțele lor curate, cu clopoțelul și nasul roșu, cum fug din ușă în ușă și poartă cu ei zâmbetul inocenței, a lipsei grijilor și visul de dimineață. Mă apucă nostalgia și pic ca într-o transă presărată cu amintiri sute și sute. Îmi amintesc loviturile de la sanie, dulciurile înmânate de bunica, bătaia cu bulgari, cadourile din atâția ani și brusc mă trezesc la realitate și văd un context cu totul diferit, un peisaj din care "acel" Moș Crăciun nu mai face parte dar în care am alături familia, prietenii și colindătorii. Așa-i că sunt frumoși?
Acum însă, pentru mine dimineața de Crăciun înseamnă cu totul altceva. Am crescut, m-am maturizat și văd adevărata lui valoare. Simt mai intens parfumul bradului verde, aroma cozonacului, a portocalelor și a scorțișoarei ... mireasma sărbătorilor. Parfumul cănii cu ciocolată caldă, zâmbetul mamei când mă vede dimineața, fericirea tatei când ne vede pe toți împreună și rânjetul fratelui meu când îmi mai găsește câte o poreclă nouă. Ah da ... să nu uit de bunica mea cea scumpă. Au trecut atât de mulți ani peste ea și cu toate astea tot îi râd ochii când ne vede ... deși asta nu are strictă legătură cu sărbătoarea, ea ne zâmbește mereu, dar e bunica ... cum să nu o pomenesc?
Cu o dimineață începută vesel, cu o stare de bine și cu multă inspirație, pun mâna pe telefon și încep să sun, să dau mesaje ... să le urez tuturor câte ceva după cum îi cunosc și știu că le-ar place să fie alintați. Să nu uit să pomenesc de colindele ce răsună în toată casa. Deși e la modă colindul comercial, noi mereu auzim colinde bisericești ... sau cel puțin cât e tata în casă.
Mă uit la ce scriu și parcă nu-mi vine să cred cât de mult ne schimbăm de-a lungul timpului și cum reușesc anii să-și pună amprenta asupra noastră. Cine s-ar fi gândit acum 10 ani că voi ajunge undeva în viitor, să apreciez atât de mult familia, sărbătoarea în sine, prietenia ... că nu voi mai pune preț pe cadouri sau dulciuri, că nu voi mai sta cu nasul lipit de geam? Poate ar părea că mă cert ... dar nu este așa. La urma urmei, toate treptele peste care pășim au frumusețea lor și o bogăție aparte. Învățăm să ne bucurăm de fiecare în parte, păstrăm amintirile frumoase dar și cele dureroase și le împărtășim celor ce ne succed, îi învătăm ce e bun și frumos și ne fericim prin bucuria lor.
Această poveste aparține clubului Poveștii parfumate, înființat de Mirela. O zi frumoasă!











