În al meu butoi cu melancolie

marți, 25 septembrie 2012 · Posted in



Vreau să vorbesc despre copilărie, despre amintiri, despre noi. Cu drag scriu această postare deoarece îmi e un dor nebun de copilărie. Stăteam şi depănam amintiri şi m-a cuprins un sentiment de melancolie. Nu ştiu cum sunteţi voi, însă eu, simt şi acum dacă închid ochii acel miros specific vremurilor de demult. Îmi aduc aminte de acele zile fără griji şi cu miros de vanilie. 

De ce zic asta? pentru că mă trezeam în miros de vanilie: micul dejun - "Lapte cu orez şi cu esenţă de vanilie" - şi ţin minte că venea a mea bunică scumpă şi mă trăgea din pat, că eu nu eram în stare, să mă ridic. Eu dormeam şi ea mă îmbrăca, mă aranja ... eram numai bună de pus la masă şi după la şcoală cu mine. Ţin minte imnul de la radio din fiecare dimineaţă, mi-a rămas întipărit în minte, parcă şi acum aud acel vers ce întotdeauna m-a amuzat "la care să se-nchine şi cruzii tăi duşmani" - cred că de asta-s aşa rea, am fost coruptă de mică. Am aşa multe amintiri vii încât nu ştiu de unde să încep. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că am avut o copilărie frumoasă, nu aş schimba niciodată nici măcar o singură zi din ea.


Începând într-o ordine, am să scriu de fiecare "hop" în parte:

Creşa! - Da, am trecut şi pe acolo însă nu am stat mult (ne-au dat afară din cauza fratelui meu (le-a aruncat supa în cap îngrijitoarelor), însă îmi aduc aminte şi acum perfect camera unde stăteam, măsuţele, pătuţurile, feţele de masă şi îmi aduc aminte chiar şi mirosul. Era o Tanţa asistentă cu ochelari, care ne obliga să mâncăm un terci (gris cu apă, nu era lapte în el, sigur) şi ne puneau să dormim şi stăteam cu ochii pe geam asemeni unor căţei părăsiţi în aşteptarea părinţilor, să vină odată să ne ia din locul ăla sec şi lipsit de culoare. 

După ce am scăpat de coşmarul creşă, am ajuns la grădiniţă şi culmea, era cu o casă mai jos de creşă. Avea ca şi acces o cărare betonată pe lângă clădire, iar după ce mergeam şi mergeam şi iar mergeam, ajungeam într-o grădină mare unde erau bănci, leagăne, iarbă, mulţi, mulţi copaci şi arbuşti. Intrarea se făcea printr-o uşă în stil vechi, dublă, cu ornamente pronunţate, uşa care dădea în sala de primire ... şi erau acolo băncuţe pe care stăteam jos când ne schimbam, şi erau cuiere lângă fiecare dulăpior cu numele nostru. Aveam săculeţe pentru papucei, cusute cu iniţialele noastre şi o tanti "supervisor" enervantă care ţipa tot timpul: 

- "Schimbaţi-vă odată!"
O ţin minte pe Dna învăţătoare, o bomboană de femeie care avea grijă de noi minut de minut şi se comporta ca şi mama, în pauzele mari stătea pe capul nostru până ne aşezam masa pentru a putea să luam prânzul. Era şi aici un proces întreg: aveam o gentuţă mică (cu Donald Duck) în care încăpeau un prosop, un sandwich, un fruct şi un ou fiert, o scoteam pe masă şi începeam, pune prosopelul, aşează merindele, după care aşteptam la coadă să ne ducem la baie să ne spălăm pe mâini, iar după ce terminam de păpat ne scoteau afară în curte să ne jucăm. Deşi atmosfera nu era deloc apăsătoare, eu aveam în fiecare dimineaţă opţiunea de a alege. Bunicuţa mea mă întreba mai întâi, vrei nu vrei, să ştiu ce avem de făcut (bunicuţă de milioane ... şi acum e tot aşa, cea mai cool bunica ever). Dacă închid ochii parcă mă teleportez, văd şi acuma strada pe care ajungeam la grădiniţă, simt mirosul aerului curat şi aud cântecul cucului, serios... în fiecare dimineaţă cânta cucul şi ca să am noroc şi bani, ai mei îmi puneau în buzunare la hăinuţă o fisă (aşa se zice, când cântă cucul să ai bani la tine). 

După ce am sărit şi acest hop am ajuns la şcoală (mulţumesc lui Dumnezeu că nu tot pe strada aia, că era şi o şcoală acolo, ceva mai jos, deşi, ironică soartă ca de obicei, era tot în zonă. Odată ajunsă la şcoală a început chinul elevului de pretutindeni. Cu toţii ştim şi am trecut prin asta. Mai ţineţi minte uniformele? Sau acel ghiozdan imens? De 2-3 ori cât noi? Aveam cărţi, caiete (de clasă şi de teme), penar, bloc de desen, rigle, călimară, pacheţel, fructe, apa/suc/ceai, şerveţele, schimburi pentru sport şi altele. Când mă gândesc la vremurile alea încep să râd deoarece cu timpul durerile de spate s-au dus, însă, tare îmi e milă când văd un copilaş pe stradă exact în aceeaşi situaţie. Ţin minte acele fundiţe pe care mi le punea mama în păr în fiecare dimineaţă, le urăm, mă jur, eu tot timpul am fost un copil zăpăcit, agitat şi mă îmbrăca săraca femeie frumos, cu uniforma călcată, apretată (pe vremea aia), ciorăpei cu sau fără model, pantofiori de lac cu fundiţe, pieptănată frumos cu părul strâns, iar când ajungeam acasă ... eram devastată total. In fiecare zi îmi cumpărau ciorapi, pantofiori aveam câte 2, 3 perechi pe săptămână ca le zburau şi fundiţele şi lacul şi tocul. Tin minte şi acum că m-a întrebat bunica "Cum Doamne iartă-mă ai reuşit să rămâi fără talpă la pantof?"

Eu eram copilul atomic. Ce vremuri, ce amintiri, ce durere când mă gândesc că nu am să mai trăiesc aşa ceva şi ce bucurie că am să-mi chinui şi eu copilul cu fundiţe. Cred că am să mă apuc să scriu o carte despre copilăria mea, am o memorie care ţine cu mine, iar memoria vizuală este foarte bine pusă la punct şi simt nevoia să le povestesc şi altora acele zile fericite din viaţa mea. De multe ori am deschis astfel de subiecte cu ai mei prieteni şi părinţi şi când vezi că fiecare are ceva de spus şi poveştile seamănă între ele parcă ţi se umple sufletul de bucurie. Sper că toţi cei care văd această postare să fie la fel de mulţumiţi de copilăria lor şi accept oricând o conversaţie pe această temă. Îmi place să povestesc dar şi să mi se povestească, sunt ca un copil mic, fără să exagerez, ador poveştile şi peripeţiile ce ne-au marcat pentru totdeauna viaţa.

18 Responses to “În al meu butoi cu melancolie”

  1. un copil adevarat...ce mai :))
    eu imi amintesc ca m-am impiedicat de sina de la tramvai si mi-a sarit catarama de pe pantofiorul meu de lac nou nout...
    de atunci bunica mea mi-a cumparat doar pantofiori cu bareta si doar uneori de lac ca prea eram impiedicata...
    in plus toate imi scapau din mana...o cana sau un pahar...scurta viata aveau in preajma mea :)
    sunt sigura ca ai fost un copil cu adevarat fericit :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Sentimentul canilor si paharelor l-am avut si eu de mica si inca-l mai am :)))) ... si cu siguranta il voi mai avea :D
      Toti cred ca am fost copii fericiti intr-o oarecare masura si asa si trebuia sa fie.
      O zi frumoasa!

      Ștergere
  2. Fundite în par si pantofi de lac! Ce vremuri si cat de mult timp a trecut de atunci! Multumesc ca ai împartasit cu noi amintirile tale frumoase! O zi frumoasa draga mea!

    RăspundețiȘtergere
  3. De asta am si ales tema copilarii pentru Clubul Povestii, vreau sa retraim cu totii momentele de atunci, sunt momente de nepretuit!
    O zi frumoasa si senina!

    RăspundețiȘtergere
  4. :)) O perioada tare semanau diminetile mele cu ale tale...cand ma trezeam dimineata, ieseam afara si cu cat ma apropiam de bucatarie cu atat se simtea mai puternic miros de lapte cu orez si cacao...si dupa masa incepea tortura pentru altii:)) pentru ca eu nu stateam locului o clipa...au avut destul de lucru cu mine si ai mei cand m'au adus acasa si m'au trimis la gradinita...am schimbat vreo 2 si intr'un final la a3'a am terminat:"> In scoala primara...era o tortura trezitul dimineata si temele, dar si uniforma extrem de enervanta...in generala clar nu s'au oprit nebuniile mele:)) si nici acum in ultimii ani de liceu:)) Eu sunt si o sa fiu mereu un copil mare...daca ma apuc acum sa'mi povestesc detaliat toata copilaria...ehehehe iti trebuie timp sa citesti nu gluma:))
    apropo...daca o sa scrii cartea aia sa stii ca eu ti'o cumpar b-)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. :))) hehe :D ce era mai bun decat orezul cu lapte si cu cacao/vanilie :D si mai era budinca :D si mai erau pastele cu bfanzica de vaca la cuptor :D ... ioi!
      Da eu stau si ma intreb, care copil nu este zapacit, doar asta ii si defineste, agitatia, pofta de viata, giumbuslucurile. Eu cred ca daca ne stiam de mici ne intelegeam perfect :)) faceam multe nazbatii impreuna.

      Ștergere
  5. Grabeste-te, pentru ca timpul zboara si amintirile se estompeaza, se amesteca, formand un amalgam placut, dar neclar.
    Nu am fost la cresa, dar am amintiri de la varste foarte fragede. Si una cu sora mea, de la cresa. :))

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Sa stii ca am mai auzit de asta, mi-a zis cineva ca odata cu varsta devenim capabili sa ne amintim detalii de la varste foarte, foarte mici si cele mai recente incep sa devina neclare. Acum nu stiu :)) dar cred ca voi afla curand!

      Ștergere
  6. Copilăria a fost o poveste frumuşică şi pentru mine!
    Dar dacă aş vrea să mă întorc undeva ar fi:

    Am doar 18 ani...
    Libertate frate şi viaţă de noapte...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. :))) buna perioada aia, 18-20 :D "ca la 20 de ani, fara griji si fara bani" ... banii uneori nu-i avem nici la 80 de ani, dar griji avem destule

      Ștergere
    2. Grijile costă mai mult ca banii!

      Ștergere
  7. Un articol care se respecta si reuseste sa te ,,arunce" in timp. Iti multumesc ...pentru ca zambesc; m-am regasit in multe dintre amintirile tale, dar cea mai amuzanta mi se pare faza cu talpa la pantofii. Si acum e tot asa =)) Eu si papucii avem o relatie speciala, ce pot sa zic. Zambesc pentru ca imi aduc aminte ca eu nu voiam sa stau la gradi, pentru ca fugeam de acasa si nu veneam pana seara, pentru ca eram certata de mama si primeam doua palme si spre deosebire de copii de astazi eu nu sunam la protectia copilului ci strivita imi ceream ieratare si promiteam ca nu o sa mai gresesc. Zambesc pentru ca mi-am amintit ca nu aveam jucarii si alergam de nebuna pe strazi, uitandu-ma ciudat la oamenii mari; mancam napolitane vrac-o adevarata minunatie, ma cocotam prin toti copacii, aveam propria ,,gasca” cu care umaream ciresele de mai si bineinteles ne ,,aprovizionam” fara prea multa jena-rupeam crengi si ingramadeam in san frunze, cirese coapte sau mai putin coapte. Mii de julituri, mii de jocuri, locuri- un vartej de amintiri ce ma coplesesc. Eram o zanatica, saream intr-un picior si mama imi spunea ,,Tu nu poti sa mergi ca un om normal?” si ce e amuzant e ca acum am un mers saltat =)). Da si bunica care ma apara de furia mamei, bineinteles justificata. Iubeam ploaia si de fiecare data ,,mancam” niste picuri, ma udam pana la piele, eram un ,,motan blazat”, imi luam acadele si eram fascinata de faptul ca limba mea se coloreaza =)) Cred ca as vorbi ore in sir despre copilarie…Felicitari pt. articol si multumesc!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ma bucur ca am reusit sa va trezesc amintiri din acea perioada :D mai ales daca sunt amintiri placute. Multumesc si o seara faina!

      Ștergere
  8. Frumoasa e copilaria :)
    De multe ori imi pare rau ca am crescut. Imi placea sa fiu copil ;)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Asa este. Cand eram copii nu stiam ce e grija, nu stiam ce inseamna sa suferi, nu stiam cum e cu adevarat lumea. Acum nu ne mai ramane decat sa-i ajutam pe piticii nostri (cand ii vom avea) sa duca aceeasi copilarie fericita ca noi.

      Ștergere
  9. Eu inca nu am terminat cu scoala, mai am un pic. Nu am fost la cresa, in schimb am multe amintiri de la gradinita/1-4, a5a si a 6a care le-am prins in Romania. Aici in Italia e destul de monotona treaba, nu prea ramai cu multe amintiri... din pacate.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Asa este, simti ca se rupe ceva in tine cand parasesti ceea ce cunosti si stii de o viata, dar cu putin noroc vei intalni noi persoane, evenimente ... viitoare amintiri frumoase!

      Ștergere

Un produs Blogger.

Se încarcă...