Gândul meu pe foaie ... simplu ca "Bună Ziua!" ...

Ce cuvânt puternic şi imbătător (vin) însoţit de un atu (nobil) ce puţine lucruri îl au în definiţie şi uneori şi puţini oameni şi nu mă refer la sângele albastru, dar asta e altă poveste.

Eu nu prea beau vin, servesc foarte rar câte un pahar, dar pot să povestesc câte ceva din viaţa mea, „accidente” dacă le pot spune aşa, cu această minunată licoare a lui Bacchus sau aşa cum îl ştiu unii în a lui formă grecească, Dionis. Prima dată când am gustat, a fost undeva pe la o vârstă foarte fragedă şi am început cu forma mai puţin ameţitoare şi anume mustul, deşi nici acesta nu scapă de eticheta de viciu. La urma urmei, cui nu îi place mustul? Ţin minte că a venit mama la mine şi m-a întrebat dacă vreau suc, copil fiind oare cum era să refuz? Mi se părea superbă acea culoare, acel parfum proaspăt, revigorant, acel gust atât de dulce, m-am bucurat de el cu fiecare înghiţitură şi am plâns când n-am mai avut. Oricum asta nu a fost o problemă, ştiam că vine toamna iar şi iar şi iar şi când venea vremea culesului de struguri, eu eram prima.

Mai târziu, am aflat ce înseamnă vin. Vin de casă bun, sănătos, roşu, alb, dulce, sec, dar din păcate organismul meu nu rezistă în faţa unei astfel de licori şi imediat cum gust, încep să văd steluţe. Când mi-am povestit hiba, mi s-a recomandat şpriţul. Am încercat şi am preferat să nu beau decât să stric.

Tot când eram mai mititică, la sfârşit de an, am aflat ce este şampania. Dulcea şampanie ce pişcă limba şi avea un puternic parfum de căpşuni şi piersici. Beam şi beam şi beam şi nimic. Auzisem eu ceva de cum se fabrică, că ar fi o formă ceva mai uşoară a comunului vin şi mă miram, de ce nu îşi face răutăciosul fel asupra mea? Dau fuga la sticlă, surpriză... şampanie pentru copii. După ce mi s-a mai copt mintea, am aflat ce este adevărata şampanie şi atunci m-am îndrăgostit, iar... dar din păcate are acelaşi efect asupra mea.

Cu timpul însă nu m-am dat bătută, am încercat şi vinul fiert şi atunci am simţit că în sfârşit am găsit „leacul”. Am băut o ceaşcă şi m-am simţit bine, am mai băut una şi parcă, parcă începeam să simt ceva... concluzia: mai mult de o cănită, aşa.. mai potrivită nu pot bea, dar şi atât e bun, decât deloc, tot e ceva.

Mereu însă m-am întrebat de ce? Pot bea orice (mai puţin ţuică – pe asta nu o suport nici de la 2 m distanţă, mă îmbăt din miros înainte să deschidă cineva o sticlă): wisky, votcă, coniac, bere şi altele de acest gen. Am încercat şi eu din curiozitate şi pe o parte am rămas dezamăgită, deoarece nimic nu e mai bun şi sănătos decât un pahar de vin natural, dar pe o parte m-am bucurat, în caz de o petrecere să nu fiu eu singura cu suc în faţă, poate când eram copil mergea, dar acum probabil aş părea fiţoasă şi asta e ultima mea dorinţă.

Îmi pare sincer rău că nu vă pot povesti ceva frumos, ceva care să vă ducă într-o lume mirifică sau într-o amintire plăcută, dar voi încerca să mă revanşez cu următoarele povesti parfumate.

Această poveste a fost propusă de Mirela, cea la care veţi găsi şi detalii pentru participare.