Paradis (I)

luni, 17 septembrie 2012 · Posted in Plictis şi inspiraţie

Era o zi normală de primăvară, aerul adia blând şi ridica mirosul verdelui crud, iar iarba, copacii … păsările, parcă totul revenise la viaţă şi ziua avea să devină din ce în ce mai bună.

Ea stătea cu ochii aţintiţi spre geam şi privea cum natura i se dezvăluie în faţă, cum munţii se ridică semeţ de la malul apei până în înaltul cerului. Privea totul cu plăcere şi satisfacţie, visa la o viaţă liniştită în mijlocul naturii dar nu avea parte de aşa ceva decât în vacanţe când părinţii plecau sub motivul afacerilor în ţări străine şi pe ea o expediau ca pe un colet la ferma bunicilor. Acel loc era Paradisul pentru ea şi aştepta orice ocazie să poată ajunge acolo, îi plăcea zona, îi plăceau animalele şi mai ales îşi iubea bunicii deoarece aveau grijă de ea mai mult decât cei ce i-au dat viaţă.

Acum nimic nu o mai poate opri, este în tren şi mai are puţin şi calcă pe pământul făgăduinţei (cum îi zicea ea). Totul în mintea ei o luase razna, se gâdea ce va face pentru prima dată … se va duce la lac să facă o baie, le va da cadoul bunicilor sau îşi va vizita vechiul prieten, pe Mister (calul ei din copilărie, un superb Friesian Stallion negru, primit cadou în momentul în care a împlinit 10 ani). Inima îi pulsa sângele cu viteză şi emoţiile o cuprindeau cu fiecare staţie. După încă jumătate de oră trenul a ajuns în gară şi fata s-a ridicat grăbită de jos, şi-a luat bagajul şi a năvălit pe peron, căutând din priviri imaginea bunicilor ei. Aceştia o aşteptau cu un pacheţel în mână şi erau mai fericiţi ca niciodată, pentru ei fiecare vacanţă în care aveau ocazia să-şi vadă nepoata era o aniversare, erau oameni bătrâni şi ştiau că odată cu vârsta înaintată vin şi riscurile.

Bunicii fetei erau doi oameni simpli, în ciudat faptului că erau înstăriţi, nu-şi arătau niciodată statutul. Bunica (Ana-Maria) era o femeie în vârstă de 75 de ani, dar care nu-şi arăta anii. Avea o conformaţie atletică şi un aspect cu mult mai tânăr faţă de vârsta ce o încerca. Bunicul (Flavius) era un bărbat bine în vârstă de 80 de ani, cu părul cărunt şi mustaţă, cu un zâmbet cald şi o privire asemănătoare. Era înalt, mai înalt decât soţia lui şi la fel se putea lăuda cu un fizic de invidiat pentru o vârstă aşa de înaintată. De multe ori îi întrebă cum reuşesc să rămână în forţă şi răspunsul era mereu acelaşi … viaţa de la munte, aerul curat, mâncarea sănătoasă şi mişcarea. Aceştia doi erau îmbrăcaţi cu pantaloni de călărie, cizme şi jachete negre. Când i-a văzut a realizat că au venit călare şi cu siguranţă l-au adus şi pe Mister. În spatele lor se afla Marius, omul de ajutor a bunicului, venit în urma celor doi pentru a lua bagajele nepoatei. După ce s-a descotorosit de bagaje, bunica i-a dat punguţa ce o avea cu ea, o punguţă ce avea în interiorul ei o plăcintă poale în brâu proaspăt făcută şi încă călduţă. Când Maria a văzut plăcinta, a sărit în gâtul bunicii şi a început să o pupe şi să-i mulţumească pentru toată atenţia primită. După ce şi-a terminat gustarea, cei trei au încălecat pe cai şi au pornit în goană spre fermă, făcând mici ocoluri pentru a-i arăta nepoatei ce mai este nou şi făcându-i o surpriză au dus-o şi până la lac. Odată ajunsă la fermă, oboseală a început să-şi facă apariţia şi după ce au terminat de cinat, aceasta a urcat în camera ei, aceeaşi cameră neschimbată, ce-i aducea aminte de copilăria fericită ... (va urma)