Gândul meu pe foaie ... simplu ca "Bună Ziua!" ...

Recunosc că nu am fost toată viaţa o persoană 100% sinceră, am avut momente când minţeam să le fie altora bine, minţeam să-mi fie mie bine, minţeam pentru a menţine ideea de "frumos". Nu mă lăsa inima sa le zic în faţă celor de lânga mine adevarul, le cream o "realitate" fictivă, pentru ca într-un final când realizau adevărul despre ei însăşi, să adaug şi eu durerea minciunii pe care o spusesem. Simţeam că dacă le spun ce vor să audă va fi mai bine pentru ei, şi poate era pentru un scurt timp, însă cum minciuna are picioare scurte totul ieşea la iveală.

Minţeam pentru mine, mă minţeam pe mine ... credeam că dacă neg cu desăvârşire ceva, un lucru, o realitate, acestea aveau să dispară pentru totdeauna uneori chiar şi pe anumite perioade de timp, moment în care mă prefăceam că am luxul de a mă lăfăi "în bine"... toate până când am aflat pe propria piele că nimic din ceea ce ţi-e dat să trăieşti nu te va ocoli la infinit. Am aflat ca prefer adevărul indiferent de cât de dureros este şi doream să mi se zică în faţă ce este şi ce nu este ok. Am aflat că prefer un sincer "da" sau "nu" .. cu siguranţă e un impuls mai bun decât o minciună spusă frumos cu zâmbetul pe buze.

Recunosc că şi azi am momente când îmi vine să-i zic omului ce vrea să audă dar mai apoi mă gândesc ce mi-ar place mie să aud şi încerc să găsesc o variantă cât mai acceptabilă să le spun ce am pe suflet. Uneori am momente când ajung la limită şi fără să mă mai gândesc îi zic celul de lângă mine ce cred, scot porumbeii ceva de necrezut :)))) ... de multe ori după mă doare sufletul că poate am fost prea rea şi trebuia să înghit acei porumbei cu tot cu pene dar repet ... e mai bun adevărul decât minciuna. Eu cel puţin mă sufoc când trebuie să mint pe cineva sau să mă prefac pentru a păstra o relaţie indiferent de natura ei. Am pierdut prieteni din acest motiv şi cu siguranţă am să mai pierd de-a lungul vieţii, dar mă mai gândesc şi altfel ... poate deja nu mai vorbim de prietenie, nu? Cel ce se supară când nu îi prezinţi realitatea aşa cum şi-o doreşte, nu ţi-e prieten adevărat, nu? Cred că cei ce mi-au rămas alături în toţi aceşti ani, indiferent de ce am spus, sunt prietenii adevăraţi, nu?

Mai rău este când tu eşti conştient de adevăr şi îl vezi pe ce cel de lângă tine că te minte şi atunci stai şi analizezi situaţia şi te pui în locul lui, brusc te vezi etichetat cu titlul de "pupincurist" .. eu cam aşa văd situaţia şi îmi cam displace. Prefer să vină cineva la mine şi să-mi zică tot ce crede şi tot ce îl doare, cu siguranţă aş face ceva în privinţa asta, dacă persoana respectivă merită aş încerca să schimb ceva pentru a putea fi bine, doar ăsta este şi scopul, nu? Să comunici pentru a fi mai bine, nu?

Există o persoană în viaţa mea care nu recunoaşte nimic nici să o pici cu ceară sau să o tai sau să-i faci ce vrei tu să îi faci. Preferă mereu să se ascundă printre vorbe, printre motive inexistente în ochii mei, să îl aducă pe "nu pot" şi să îl cupleze cu "nu vreau" şi să iasă un mare amalgam de nimicuri obositoare care pur şi simplu mă fac la psihic! Am încercat să o scot din viaţa mea pe această ciudată creatură dar nu mă lasă :)))) .. e ca la şcoală, când crezi că ai scăpat de ceva şi treci mai departe, acel ceva enervant de academic se întoarce şi te muşcă de cul! :D ... mă jur că e obositor, cu atât mai mult cu cât tu ştii adevărul şi eşti conştient de tot ce îi poate capul şi caracterul, dar deh ... aşa e viaţa! Nimic din ce îţi dă nu e gratis, uşor sau confortabil!