Gândul meu pe foaie ... simplu ca "Bună Ziua!" ...

Îmi place să tachinez oamenii! Gata, am recunoscut şi nu dau înapoi. Pentru cei ce mă cunosc suficient de bine ştiu că tot ceea ce fac, fac din dragoste pentru ei. Îmi place să-i fac să râdă, să îi stărnesc şi apoi să îi împac! Probabil nu pentru toţi este la fel de funny cum este pentru mine, însă sunt şi persoane care ştiu că atunci când le tachinez o fac pur şi simplu din dragoste. Ăsta este modul meu de a le arăta că îi iubesc şi ei ştiu asta (majoritatea), unii o acceptă, alţii nu .. dar eu de renunţat nu renunţ. Ţin minte că trei prietene mereu se plângeau că mă legam de înălţimea lor şi le atacam cu tot felul de apelative gen "puştiulică", "copilaş", "bebeluş", "minnie me" etc. ... dar mai apoi s-au obişnuit şi au intrat in jocul meu. Eu le iubesc aşa cum sunt, nebune, mici, mari, pufoase, slăbuţe, ciudate, serioase, amuzante .. sunt ale mele şi le ador aşa cum sunt şi nu doar pe ele. Toţi prietenii mei ştiu că asta mă reprezintă şi de câte ori le mai scot câte o poreclă se liniştesc ştiind că încă îi mai am la suflet ... ciudat, nu? :))))

Fetele se obişnuiesc repede, motiv pentru care uneori le mai las să respire, dar în momentele mele de nebunie extremă nici măcar ele nu scapă .. în schimb băieţii, cu cât îi aţâţi mai mult cu atât se oftică mai mult, cu toate că acolo în sufletul lor undeva, ascunsă după o perdea, stă ea ... mulţumirea! :)))) ...de ce zic asta? Pentru că nu m-am lăsat până nu am dovedit că am dreptate, mai întâi celor mai sceptici şi mai apoi de fiecare dată mie, spre satisfacţia mea proprie şi personală! 

Cunoşteam un tip, pe numele lui "X", care era mare crai de curte veche şi se lăuda cu tot ce "pescuia" în nopţile cu lună plină. La început recunosc că mi-a fost puţin cam greu să găsesc metoda potrivită prin care să îl tachinez (fiind un tip foarte greu de mişcat din pătrăţica lui), dar cu foarte multă muncă şi convingere am reuşit să văd şi rezultatele. Într-un final cred că cel mai uimit era el deoarece nu se aştepta să îl facă cineva atât de subtil încât să nu aibă habar decât când ar fi fost prea târziu. Recunosc că în interiorul meu bucuria era enormă dar nu i-am arătat asta şi l-am lăsat să creadă că el este la conducere până a realizat că este prea târziu şi nu mai are ce face. Bine ... toată distracţia asta a luat o întorsătură ciudată şi din prietenie s-a ajuns la altceva şi apoi la un altceva mai serios şi cu părere de rău trebuie să recunosc că relaţiile s-au rupt din cauza anumitor personaje de nimic, dar ceea ce ştiu cu siguranţă este faptul că acolo undeva, sub toată masca aia de "om de neatins", sufletul lui s-a bucurat ca un copil pentru că am reuşit să îi arăt un adevăr fără să îl rostesc! Cuvintele siropoase şi declaraţiile, în cazul respectiv, au fost de prisos, totul se rezuma la tachinat.

Ceea ce mă supără uneori este faptul că mulţi au tendinţa să creadă că am ceva cu ei, că nu îi suport sau că "defectele" de care au ei impresia că suferă, pentru mine sunt un obstacol, dar nu este deloc aşa. Mie îmi plac oamenii care mă fac să mă lipesc de ei şi nu cei creaţi după tipar! Nu mă încălzeşte cu nimic că am un amic perfect dar artificial, care nu ştie de glumă şi este mereu in defensivă ... prefer oamenii coloraţi, cei cu defecte, cei cu suflet. Îmi place să mă iau de problemele lor şi să îi fac să râdă pe tema asta, să uite de acel "defect" şi să îl considere ceva special, ceva ce doar ei îl au şi pe care eu îl apreciez. Probabil G. sau E. sau O. sau V. nu ar fi ei dacă nu ar fi exact aşa cum sunt! Poate nu ar fi fost prietenii mei ci ai altcuiva, poate nu ne-am fi distrat până seara târziu sau nu am fi început dimineaţa cu "Zip it shrimpy!" şi apoi cu un râs isteric! Toate fac parte din noi iar eu îi plac pe oamenii de lângă mine pentru ceea ce sunt, motiv pentru care îi tachinez şi îi "stresez"!