Gândul meu pe foaie ... simplu ca "Bună Ziua!" ...

Uneori traim cu impresia ca suntem invincibili sau ca totul este bine si nimic din ce e urat si rau in viata asta nu ne poate ajunge sau mai rau, rani. Nu e deloc asa. Ne rugam sa fim bine, speram ca o sa fim bine si fugim de tot ce ne deranjeaza auzul sau privirea. Asa sunt eu! Sunt constienta ca sunt lucruri oribile pe aceasta lume dar incerc sa ma ascund de ele, sa le evit ... nu vreau sa le vad, sa le simt si nici sa sufar cu gandul la neputinta. Nu ascult stiri pentru ca ma sperii, nu vreau sa vad copii sau batrani bolnavi pentru ca ma intristez iar gandul meu si o bucatica din suflet raman la cei pe care ii stiu in suferinta. Sufar pentru ca nu-i pot ajuta, sufar ca nu pot face nimic sa le alin durerea dar nu uit niciodata sa le zambesc, desi poate in interiorul meu este un dezastru de nedescris.

Atunci cand am putut am ajutat, am incercat sa fiu alaturi de cel ce a avut nevoie de mine dar atunci cand tu ai nevoie de cineva alaturi de tine ... ce faci? Ce faci atunci cand tu esti cel ce are nevoie de un zambet, de o vorba buna si nu de certuri, dureri de cap si nesiguranta? Mereu am trait cu gandul ca undeva acolo mereu totul va fi pe linia de plutire, nici foarte bine dar nici rau. Se pare ca m-am inselat si am ajuns si eu prinsa in acest joc cu marionete condus de ironica soarta. Am momente in care ma intreb daca am gresit undeva, sau poate ca Dumnezeu nu ma mai aude, poate trebuie sa schimb ceva si nu stiu ce. Cand loviturile vin una dupa alta simti cum esti pus la pamant si oricat ai incerca sa te ridici vine cineva si te doboara din nou. Vrei sa zambesti, sa pari puternic si totusi dimineata te trezesti cu aceleasi ganduri si probleme. Inchizi ochii si speri sa visezi la ceva frumos, dormi agitat, ingandurat si in zori o iei de la capat.

Mereu incerc sa ma alin cu gandul ca pe lumea asta sunt oameni mult mai necajiti din diferite motive, oameni ce sufera in permanenta si totusi nu o arata, oameni pe fata carora se strang ridurile suferintei si ii marcheaza si nu ar fi corect fata de ei sa spun ca eu am probleme. Ma simt groaznic fata de ei si in acelasi timp ma simt groaznic fata de mine, as vrea sa fiu mai puternica de atat, sa fiu indiferenta poate si sa privesc in urma fara regret si in viitor cu inima deschisa. Desi ne dorim sa fim mereu acolo pentru cei de langa noi, cumva .. candva ... in inima noastra incepe sa se instaleze teama, frica de ce ar putea fi si gandul la ce am putea face. Ma mai gandeam ca toate sunt incercari .. la urma urmei totul este scris si ce ne e dat sa traim cu siguranta vom trai, dar oare ce putem face noi in privinta asta pentru a simti ca nu ne fuge pamantul de sub picioare?