Ziua perfectă

luni, 22 octombrie 2012 · Posted in Guest Post

By Simona

Azi secundele ar trebui să se oprească în unghiile tale , iar eu le-aş înghesui în carne. Dacă m-aş putea aşeza pe pământ lângă tine te-aş lua de mână şi ţi-aş zice surd că te iubesc, că eşti totul şi că ne despart doar câteva bucăţi de etern, că în palmele tale îmi stă sufletul întreg… Aş vrea să iubesc toamna alături de tine şi să simt rugina Universului aşezându-se peste noi. Să ne ascundă undeva într-un colţ de pământ.

Îmi întorc privirea în timp spre ghemotocul de carne ce nu ştia ce e timpul; mă trezesc într-un corp străin, dar sufletul îmi bate năvalnic vărsându-se în obrajii flămânzi de buzele mamei. Plimb cei 19 ani pe chip cu apa ce curge leneşă şi mi se prelinge pe gât; îmi spun că astăzi e ultima mea zi pe Pământ şi îmi răstorn iubirea în visele ţinute strâns; le dau drumul şi le las să se legene în aerul de toamnă împreună cu cojile sufletului, cu regretul şi timpul pierdut între staţii. Acopăr ceasul şi oglinzile, îmi aşez aceeaşi cană de cafea (cândva în ea era lapte sau ceai de tei) lângă mine şi încep să scriu…mie, ţie şi celorlalţi.

,,Ştii…e ultima mea zi, dar aş vrea să îţi mulţumesc încă o dată cu tot ceea ce sunt pentru drumul meu de la nimic la om. Dacă cineva mi-ar smulge bucăţi de carne nu m-ar durea pe mine, ci pe tine şi invers. Bucata mea de suflet s-a rupt din sufletul tău mare, iar eu am crescut privindu-te pe tine. Aş vrea să îi spui bunicului că avea dreptate, uneori chiar sunt o pacoste. Să îi spui nucului că l-am iertat pentru că m-a aruncat din el şi o săptămână nu m-am putut ridica din pat; îţi aminteşti? Era vară şi eu voiam să mă joc, mă sufocam între seringi stând pe patul acela ce semăna cu o băltoacă din cauza febrei. Să le spui tuturor vecinilor acel ,,Ce faci bre?” şi să mă laşi să îmi arunc sufletul în braţele tale. Să îi îmbrăţişez astăzi aşa cum nu am făcut-o niciodată. Să priveşti salcâmii pentru mine şi lasă-mă să îi înfloresc cu cuvinte, să îmi deschid plămânii din spatele foii şi să primesc acel aer încărcat de amintire. Mamă, aş vrea să spui lumii că nu există timp şi-aş vrea să mă mai naşti o dată. Să-mi dai aceeaşi ochi în care să pot culege în mine fiecare om de pe stradă, zebrele proaspete, culorile semaforului, zâmbetul aruncat în grabă; privirile pierdute, îndrăgostite hălăduind prin cer. Să-mi dai aceleaşi mâini cu care să îmbrăţişez oamenii, copacii, Pământul întreg. Să-mi dai acelaşi pas, de om mic mergând agale, copil suspinând de frumuseţea lumii ce i se aşază cu fiecare dimineaţă la picioare. Să le spui celorlaţi că iubirea există, că ne stă în sângele ce se tot plimbă aiurea prin inimă, că doar ea ne ţine în viaţă şi ne sfârtecă sufletul cu un tremur edenic al fiinţei. Să le mai spui că frumosul, binele există şi că trebuie să le scoată pe toate acestea din ei. Învaţă-i tu să le vadă şi când merg pe drum izbeşte-i de ei. Aruncă-le sufletul pe faţă şi spune-le ce mi-ai spus şi mie ,,Niciodată să nu renunţi”.

Să mă îndrept către Cuvânt, spre cel ce m-a ţinut ,,aici” în spatele unui misticism sfânt. Încep cu tine spre a mă duce undeva, cândva în mine. Un simplu atac de iubire; prelung scurgându-se prin tine. Dar să-mi vorbesc şi mie…senin cum n-am făcut-o niciodată. Astăzi schimbăm puţin programul şi ne izbim de oameni zâmbindu-le, strângându-i în braţe. Voi adăsta o clipă lângă bătrânica ce stă la colţ de stradă şi vom mânca împreună. Mă voi aşeza în mijlocul străzii, turceşte ca şi cum acest lucru ar fi ceva normal. Nu mă voi da dusă până ce nu mă voi urca pe o motocicletă a cărei viteze să mă ameţească. Voi alerga spre un punct înalt; deşi voi ameţi voi simţi lumea sub mine şi-aş vrea să o opresc în gând. Să căptuşesc cu aţă această amintire pe care să nu o pierd niciodată. Astăzi îţi voi spune că te iubesc şi îţi voi smulge sufletul; îl voi lega de al meu. Ne vom certa ţinându-ne în braţe, vom muri în tăcerea lungă ce ne va tine iubirea şi vom lăsa ca sărutul ultim, grăbit să ne lege pentru totdeauna. Să fim ne-fiinţe şi sub ropotul ploii aşezaţi pe pământ găseşte-mi rănile cu buzele; dezmiardă-le. Transformă-ne în două segnete şi aruncă-ne pe Cer; nici măcar Dumnezeu nu ne va croi în vise pentru că încercăm să îi luăm locul. Să-mi mângâi chipul ce a ţinut atâtea raze, ploi şi frunze…mii şi mii. Să mă opreşti atunci când voi vrea să plec şi dacă viaţa se va scurge din mine, să îţi lipeşti buzele de ale mele; să-mi dai din a ta câteva clipe cât să te pot duce oriunde.

Mi-aş pierde glasul, auzul, mirosul şi aş păstra iubirea. Aş sta pe o simplă bancă şi-aş încerca să aud ,,Sufletul lumii” gemând de iubire, scurgându-se prin pământ. M-aş putea vinde unei clipe ce să aducă fericirea peste cuvinte şi mergând printre voi să vă atingă. Să vă zgârâie pielea şi semnele să vă stea pe buzele chinuite de un surâs. Se termină foaia…o lipesc şi o arunc şi pe aceasta în suflet.”

Încerc să deschid de câteva minute uşa; e înţepenită. Aud la capătul firului glasul mamei; îmi observă tăcerea şi citeşte în ea cuvintele căzute în caverne, înghiţite de iluzie. Vorbim de câteva minute; mă aşez jos şi trag de firul ce se încăpăţânează să se agaţe de cuier. Haine zeci aruncate…trag o una şi redescopăr cortul improvizat din copilărie. E secretul meu şi al mamei… Alerg pe scări şi mă îndrept nici eu nu ştiu unde. Dar astăzi e o zi specială pentru că fiecare zi poate fi perfectă dacă iubeşti, dacă iţi izbeşti fiinţa de fiecare lucru pe care îl întâlneşti. E toamnă…se prea poate să fie ultima, e vineri şi poate şi el să fie ultimul, e dimineaţă. E poate ultima clipă ce trece peste noi, îngropându-ne în gustul de minune pe care şi tu îl poţi simţi. Nu încerca să schimbi zilele, oamenii; aruncă-ţi doar iubirea spre ceilalţi. Să nu o ţii în tine…va creşte treptat căci se va hrăni cu alte suflete. Am trecut pe roşu gândindu-mă la cum să zugrăvesc o zi perfectă; toate pot fi perfecte dacă eşti tu, dacă iubeşti şi zâmbeşti. Mi-e dor de ciocolată, îngheţată, topogan, parc, Tu…mi-e dor de toţi şi de toate. Voi trece astăzi prin toate locurile pe care le-am atins. Voi vrea să visez aşa cum nu am îndrăznit să o fac. Voi vrea să trăiesc cu furie, frumos ca şi cum îl am doar pe astăzi.

Ştiai că sufletul meu e albastru? Da…un albastru şters de lacrimi, pătat de iubire. Are gust de vată de zahăr. Ştiai că iubirea mea vine de la începutul lumii să te găsească?

Plouă; mă opresc şi contabilizez fiecare picur- Dumnezeu ne dă lacrimi.

Astăzi toate frunzele aleargă spre picioarele mele, se ţin de glezne. Le iau în mâini şi privindu-le îmi ating buzele de ele. Timpul se lipeşte de buzele mele şi îmi traversează gura. E un gust accelerat pe care mă încăpăţânez să îl înţeleg. Ajuns în ,,stomac” pricep. Mă ruga încontinuu să nu îl mai alerg.

Astăzi voi plânge, zâmbi şi voi iubi cât toţi oamenii. Voi suferi pentru tine, pentru frunzele ce stau să cadă, pentru chinul de a fi om, pentru iubirea ce mă înăbuşă dintr-o dată. E ,,dureros de dulce” să iubeşti Totul şi să trăieşti clipele înghesuite în dăruire.

Să nu mai rătăceşti niciodată; zilele nu mor dacă ai grijă să te îndopi cu amintri cât să îţi ajungă pentru întreaga viaţă.

4 Responses to “Ziua perfectă”

Anonim22 octombrie 2012 la 11:28
Iti multumesc pentru onoarea de a ma afla aici!O zi minunata>:D<
RăspundețiȘtergere
Răspunsuri
Unknown24 octombrie 2012 la 13:14
Interesanta si plina de metafore postare. Acum am vazut ca, tu, Simona, ai pregatit ceva si pentru Povestea parfumata. la care si eu particip de mult timp dar nu stiu cand ai publicat...pana duminica spre miezul noptii nu erai iar luni si marti n-am fost pe blog...:)
Am sa trec sa te citesc ceva mai tarziu, cand ma mai eliberez...am o multime de restante :)
O zi placuta!
RăspundețiȘtergere
Răspunsuri