În umbra lui (partea I)

luni, 27 august 2012 · Posted in Plictis şi inspiraţie

Mergând pe drumul vechi din pietre şi privind neîncetat în sus la cum se ascunde soarele după copaci, auzi un ţipăt scurt dar profund, un zgomot ce a făcut-o să tresară şi să piardă linia imaginară ce lega obiectele din jurul ei ca într-un desen divin.

Prinvind în faţă, pădurea se adâncea din ce în mai mult şi ştia că nu poate da înapoi deoarece era singura cale prin care putea să ajungă acasă. Parcă ciripitul păsărilor şi foşnetul frunzelor au dispărut într-o clipită şi deasupra pădurii se lăsă o linişte grea. Se gândea că poate erau copii care se jucau sau poate vreun cuplu îndrăgostit care se ascundea de privirile insistente şi critice ale generaţiei trecute. Gândurile se loveau neîncetat între ele, inventa posibilităţi şi încerca să se încurajeze singură dar totul era în zadar, fiecare gând se termina cu:

- „Şi totuşi acolo este şi casa părăsită!” ... casa părăsită, cum i se spunea în împrejurimi, era o casă a unei familii blestemate, a cărei membri au dispărut treptat. De unii din ei nu s-a mai auzit nimic (vecinii susţinând că au fost sfâşiaţi de bestiile ce dădeau târcoale prin păduri), alţii au fost găsiţi morţi şi mezinul familiei plecase, luat fiind şi dat spre adopţie la numai vârsta de 13 ani.

În încercarea de a se îmbărbăta, inima fetei bătea din ce în ce mai tare, parcă vroia să-i iasă din piept. Într-un final şi-a făcut curaj şi a intrat în pădure, uitându-se mereu în jurul ei şi tresărind la fiecare zgomot. La jumătatea drumului se afla o răscruce, în stânga era casa ei iar în dreapta era casa părăsită. Deşi era speriată, înclină să aleagă drumul din dreapta, curiozitatea nu îi dădea pace. Locul îl ştia destul de bine, a mai fost de multe ori acolo cu prietenii pentru a vedea "locul crimei". După încă un timp de gândire, aceasta porni spre locul părăsit şi simţea că nu e sigură pe ea. În interiorul ei se dădea o luptă de parcă erau două persoane cu două caractere total diferite, una însetată de cunoaştere şi una fricoasă ce nu-şi găsea suport decât în compania celorlalţi. Se gândea că nu are ce să se întâmple, dar dacă se întâmplă ceva … e singură. Picioarele parcă nu o mai ascultau şi până să se trezească din cearta interioară, în faţa ei se înfăţişa o construcţie enormă. Aceeaşi casă veche, verde-albăstrui cu mucegai, cu ferestrele sparte şi cu nelipsitul scârţâit ce mereu îţi dădea senzaţia că eşti urmărit din umbră. Fata se uita fix înspre intrare şi nu ştia ce să facă, cu acelaşi dialog interior sâcâitor:

- Am ajuns până aici! ... ar trebui să mă întorc, nu e nimic.

- Nu, voi merge mai departe şi voi vedea dacă cineva are nevoie de ajutorul meu!

- Dar dacă voi păţi ceva şi nu mă va mai găsi nimeni? Voi sfârşi precum cei ce au trăit aici.

- Nu se va întâmpla nimic.

Nemişcându-şi privirea porni spre uşă fiind foarte atentă la orice mişcare din jurul ei. Când a ajuns pe verandă şi a atins-o cu vârful piciorului aceasta a început să scârţie dar nimic nu reuşea să o oprească şi când să atingă mânerul uşii, simţi pe umărul ei o mână ... (va urma)